Contestația la executare în procesul penal. Competență și aspecte de practică neunitară

Instanța competentă să soluționeze contestația la executare în procesul penal

Potrivit art. 598 alin. 2 C. proc. pen., în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) şi d), contestaţia se face, după caz, la instanţa prevăzută la art. 597 alin. (1) sau (6), iar în cazul prevăzut la alin. (1) lit. c), la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. În cazul în care nelămurirea priveşte o dispoziţie dintr-o hotărâre pronunţată în apel sau în recurs în casaţie, competenţa revine, după caz, instanţei de apel sau Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, coroborând dispozițiile art. 598 alin. 2 C. proc. pen. cu dispozițiile art. 597 alin. 1 și 6 din același act normativ, constatăm că în cazurile prevăzute de art. 598 alin. 1 lit. a, b şi d (când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă, când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare sau când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei) competența de soluționare a contestației la executare revine instanței de executare sau, în cazul în care persoana condamnată se află în stare de detenție, instanței corespunzătoare în grad instanței de executare în a cărei circumscripție se află locul de deținere. 

Potrivit deciziei de RIL 15/2018, relevanță prezintă locul de deținere de la data formulării cererii, indiferent dacă locul de deţinere este reprezentat de penitenciarul stabilit iniţial sau de penitenciarul stabilit prin transferarea definitivă ori temporară a persoanei condamnate.

Instanța de executare este, conform art. 553 alin. 1 și 2 C. proc. pen., prima instanță de judecată, iar în cazul hotărârilor pronunțate în primă instanță de Înalta Curte de Casație și Justiție, Tribunalul București sau tribunalul militar. 

Referitor la cazul de contestație la executare prevăzut la art. 598 alin. 1 lit. c C. proc. pen. (când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare), competența revine instanței care a pronunțat hotărârea cu privire la care se invocă nelămurirea sau împiedicarea la executare.

Legat de acest motiv de contestație la executare există și o minută de practică neunitară, participanții la întâlnire, în acord cu opinia exprimată de INM, considerând că art. 598 alin. (2) C. proc. pen. nu distinge cu privire la competența de soluționare a contestației la executare între cele două cazuri prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., determinând expres competența instanței care a pronunțat hotărârea care se execută, posibilitatea ca această instanță să fie diferită de instanța de executare fiind acceptată de legiuitor, care trimite în cuprinsul aceluiași text la “instanța de executare” și “instanța a cărei hotărâre se execută”. În mod firesc, cele mai frecvente situații în care competența de soluționare a unei astfel de contestații aparține curților de apel/ÎCCJ sunt determinate de existența unei nelămuriri cu privire la hotărârea care se execută, nelămurire care privește o dispoziție din decizia uneia dintre aceste instanțe. Nu se poate însă ignora posibilitatea ca aceeași competență să fie atrasă de o împiedicare la executare, de exemplu, în cazul în care instanța de fond dispune condamnarea inculpatului la o pedeapsă cu închisoare cu executare în regim de detenție, iar instanța de apel admite apelul, desființează în parte sentința primei instanțe și, în rejudecare, dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, fără să stabilească organul/autoritatea competentă să verifice respectarea unora dintre obligații/două dintre instituțiile din comunitate unde ar urma să execute obligația prestării unei munci neremunerate în folosul comunității; într-o atare situație, instanța care a pronunțat hotărârea care se execută este instanța de apel, și nu prima instanță, astfel că se va stabili competența în funcție de motivul concret de contestație invocat, în fiecare caz în parte. (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel – Curtea de Apel Iaşi, 18- 19 mai 2017, pag. 31)

Sinterizând cele din minuta de practică neunitară anterior menționată, în cazul în care prin decizia instanței de apel sau a ICCJ (cu ocazia soluționării unui recurs în casație) se modifică hotărârea primei instanțe, nelămurirea sau împiedicarea fiind o consecință a acestei modificări, competența de soluționare a contestației la executare revine instanței care a soluționat calea de atac, nu primei instanțe de judecată, valabil atât pentru cazul prevăzut de art. 598 alin. 1 teza I C. proc. pen. (nelămurire cu privire la hotărârea ce se execută), cât și pentru cazul prevăzut de art. 598 alin. 1 teza a II-a din același act normativ (împiedicare la executare). 

În cazul recunoașterii de către curtea de apel a unei hotărâri penale străine și dispunerea transferării condamnatului pentru continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din România, competența materială de soluționare a contestației la executare nu aparține curții de apel, ci instanței competente material potrivit legii române să judece în primă instanță infracțiunile pentru care respectiva persoană a fost condamnată în străinătate, cu excepția contestației la executare întemeiate pe dispozițiile art. 598 alin. 1 lit. c C. proc. pen., când competența revine curții de apel care a pronunțat hotărârea de recunoaștere și punere în executare a hotărârii judecătorești pronunțate de autoritatea străină.[1]

Deosebit de cele menționate în paragraful anterior, competența de soluționare a unei contestații la executare prin care se solicită, ulterior transferării persoanei condamnate, reducerile de pedeapsă acordate anterior transferării sale în România, aspecte ce nu au fost menționate la momentul soluționării sesizării de recunoaștere și de punere în executare a hotărârii judecătorești, revine, indiferent dacă cererea a fost promovată de persoana condamnată sau transmisă de autoritățile străine, curții de apel care a pronunțat hotărârea prevăzută la art.166 alin. 6 din Legea 302/2004, cererea urmând a fi calificată ca fiind o contestație la executare întemeiată pe dispozițiile art. 598 alin. 1 lit. d) Cod proc. pen. Se au în vedere dispozițiile art. 166 alin. 16 din Legea nr. 302/2004 republicată, care, fără distincții, atribuie competența de soluționare a contestației la executare în favoarea curții de apel care a pronunțat hotărârea de recunoaștere și punere în executare a hotărârii pronunțate în străinătate. Conform acestor dispoziții „în cazul în care, ulterior transferării persoanei condamnate, statul emitent transmite o hotărâre judecătorească sau un act judiciar prin care persoanei condamnate i s-au acordat reduceri de pedeapsă anterior transferării sale în România, acestea vor fi recunoscute de curtea de apel care a pronunțat hotărârea prevăzută la alin. (6). Dispozițiile din Codul de procedură penală referitoare la contestația la executare se aplică în mod corespunzător”. (Minuta întâlnirii președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, București, 18 decembrie 2020, pag. 99) 

În situația în care contestația la executare se întemeiată atât prevederile art. 598 alin. 1 lit. c, cât și pe prevederile art. 598 alin. 1 lit. d C. proc. pen., competența de soluționarea a contestației la executare revine instanței care a pronunțat hotărârea cu privire la care se invocă nelămurirea sau împiedicarea la executare.[2]

Aspecte de practică neunitară privind contestația la executare în procesul penal

• Retragerea formelor de executare a pedepsei închisorii în situația în care, în conformitate cu art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., se dispune deducerea din pedeapsa de executat a unei perioade deja executate (Minuta întâlnirii preşedinţilor secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație şi Justiție și curţilor de apel – Curtea de Apel Iaşi, 18-19 mai 2017, pag. 63)

S-a stabilit că, atât în situația deducerii unei perioade executate din pedeapsă, cât și în situația deducerii doar a unei perioade de reținere/arestare preventivă sau arest la domiciliu, se impune retragerea mandatului de executare și emiterea unui nou mandat.

• Încadrarea juridică a unei cereri de contestație la executare prin care se solicită deducerea reținerii, arestului preventiv sau a perioadei executate, în cazul în care aceasta a fost greșit stabilită sau a fost omisă de către instanțele care au pronunțat hotărârea care se execută (Minuta întâlnirii președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel – Târgu Mureș, 29-30 septembrie 2016, pag. 10)

S-a stabilit că deducerea perioadei reținerii, arestului preventiv sau a perioadei executate, în cazul în care aceasta a fost greșită sau omisă de către instanțele care au pronunțat hotărârea care se execută, reprezintă o nelămurire cu privire la hotărârea ce se execută, având ca drept temei art. 598 alin. (1) lit. c) teza I C. proc. pen., neputând fi considerată o cauză de stingere/micșorare a pedepsei în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

• Care este organul judiciar competent să soluționeze sesizarea serviciului de probațiune privind desemnarea unei alte instituții din comunitate pentru executarea muncii neremunerate în folosul comunității în cazul în care se constată ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare că la instituția din comunitate stabilită inițial prin hotărârea de condamnare nu mai este posibilă executarea acestei obligații, judecătorul delegat cu executarea sau instanța de judecată? (Minuta întâlnirii președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, București, 18 decembrie 2020, pag. 80)

S-a stabilit că, prin raportare la dispozițiile art. 15 lit. d) cu referire la art. 57 alin. 2 raportat la art. 51 alin. 2 din Legea nr. 253/2013, competența de soluționare a sesizării consilierul de probațiune din cadrul serviciului de probațiune, în cazul în care executarea muncii nu mai este posibilă în niciuna dintre cele două instituții din comunitate menționate în hotărâre, prin care se solicită desemnarea unei alte instituții din comunitate pentru executarea muncii, aparține judecătorului delegat cu executarea, care va soluționa acest incident în camera de consiliu, fără citarea pârților, potrivit propriei competențe funcționale atribuite prin Legea nr. 253/2004.

În cazul în care sesizarea menționează, însă, o altă ipoteză decât cea pusă în discuție, ce ar presupune dezbateri contradictorii, pe baza unui probatoriu ce trebuie administrat, calea procedurală ce trebuie urmată este cea a contestaţiei la executare reglementată în art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen.

S-a mai menționat că, în același sens, în jurisprudența Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a decis că, atunci când „obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, prevăzută în art. 93 alin. (3) C. pen., nu poate fi executată în cadrul entităţilor din comunitate stabilite prin hotărârea definitivă de condamnare din cauza stării de sănătate a persoanei condamnate, instanţa stabileşte o altă entitate din comunitate, în cadrul căreia prestarea muncii neremunerate în folosul comunităţii este posibilă în raport cu starea de sănătate a persoanei condamnate. În acest caz, înlocuirea entităţii în cadrul căreia persoana condamnată cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere prestează o muncă neremunerată în folosul comunităţii se realizează pe calea contestaţiei la executare reglementată în art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen., la sesizarea serviciului de probaţiune, formulată în temeiul art. 57 alin. (2) raportat la art. 48 alin. (1) din Legea nr. 253/2013.” ( Î.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 120/A din 21 mai 2020, nepublicată).

• Soluția care trebuie pronunțată în contestația la executare formulate de Biroul de executări penale, având ca obiect retragerea formelor de executare, în cazul în care instanța a dispus condamnarea definitivă a unui inculpat și a emis mandat de executare a pedepsei închisorii și mandat european de arestare iar statul solicitat a refuzat predarea persoanei solicitate (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel – Sibiu, 24-25 septembrie 2015, pag. 62)

S-a apreciat că nu se procedează la retragerea formelor de executare, respectiv a mandatului de executare a pedepsei emis în baza hotărârii de condamnare, dat fiind faptul că există posibilitatea ca inculpatul să revină în țară sau să plece într-un stat care să nu refuze predarea (dacă motivul de refuz este dintre cele facultative), caz în care mandatul de executare se poate pune în executare, fie prin depistarea lui de către poliția națională, fie prin emiterea unui nou mandat european. S-a considerat că refuzul de predare pune capăt doar respectivei cereri de asistență internațională (MEA), nu punerii în executare a hotărârii de condamnare de către instanța națională. Referitor la mandatul european de arestare (MEA), s-a apreciat că acesta este, practic, o cerere simplificată de asistență internațională (înlocuiește extrădarea).

[1] L. Postelnicu și C. Meceanu, în M. Udroiu (coord), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Ediția 3, Ed. C.H. Beck, București, 2022, p. 3071; M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială, Ediția 5, Ed. C.H. Beck, București, 2018, p. 831-832.

[2] L. Postelnicu și C. Meceanu, în M. Udroiu (coord), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Ediția 3, Ed. C.H. Beck, București, 2022, p. 3070.