Interpretarea judiciară (oficială) a legii penale

Interpretarea legii penale este o operațiune logico-rațională realizată cu ocazia aplicării normei de drept și are drept scop aflarea voinței exprimate de legiuitor.

Potrivit jurisprudenței CtEDO, în orice sistem juridic, oricât de clar ar fi formulată o dispoziție legislativă, inclusiv o dispoziție de drept penal, în mod inevitabil există un element de interpretare judiciară, funcția decizională acordată instanțelor servind tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privința interpretării normelor. O interpretare corectă presupune ca rezultatul să fie în concordanță cu substanța infracțiunii și previzibil în mod rezonabil.

Referitor la compatibilitatea interpretării judiciare cu substanța infracțiunii, aceasta trebuie să fie conformă cu textul dispoziției din legea penală, citită în contextul său, și să fie rezonabilă.

Previzibilitatea interpretării judiciare privește, în mod egal, elementele constitutive ale infracțiunii și pedeapsa aplicabilă, considerându-se ca fiind previzibilă în mod rezonabil interpretarea judiciară dacă, potrivit acesteia, persoana acuzată putea să prevadă în mod rezonabil la momentul faptelor, la nevoie cu ajutorul unui jurist, rezultatul interpretării, respectiv că riscă să fie acuzată și condamnată pentru o anumită infracțiune și să i se aplice pedeapsa prevăzută în acel caz. Din perspectiva previzibilității, CtEDO sancționează orice interpretare extinsă a legii penale în defavoarea acuzatului (in malam partem), atunci când această interpretare rezultă dintr-un reviriment imprevizibil al jurisprudenței, când constituie o interpretare prin analogie care nu poate fi considerată compatibilă cu substanța infracțiunii, respectiv când este vorba despre o interpretare extinsă și imprevizibilă a unei infracțiuni, incompatibilă cu însăși esența infracțiunii.

Referitor la interpretarea legii penale dată de doctrină (interpretare neoficială), din jurisprudența CtEDO rezultă că o astfel de interpretare este de luat în calcul, mai cu seamă atunci când aceasta merge în același sens cu jurisprudența. S-a considerat că o interpretare liberă dată de doctrină unor texte de lege nu poate înlocui existența unei jurisprudențe. Raportat la jurisprudența CtEDO, observ că i se dă o mai mare importanță interpretării jurisprudențiale, nefiind indicat a se ține cont de o interpretare doctrinară contrară jurisprudenței.

Bineînțeles, interpretarea doctrinară este foarte importantă când nu există o jurisprudență cu privire la o anumită problemă de drept, sau când jurisprudența nu este constantă.[1]

Cele anterior menționate privesc atât normele de drept material, cât și normele de drept procesual, concluzie trasă prin interpretare per a contrario a jurisprudenței CtEDO, Curtea precizând că normele cu privire la retroactivitate prevăzute de art. 7 din Convenție nu se aplică decât dispozițiilor care definesc infracțiunile și pedepsele prevăzute pentru sancționarea acestora. În principiu, acestea nu se aplică legilor de procedură, a căror aplicare imediată, conform principiului tempus regit actum, a fost considerată rezonabilă de către Curte. De aici am dedus că, exceptând dispozițiile cu privire la retroactivitate, art. 7 din Convenție se aplică inclusiv normelor de procedură penală.[2]

Metode de interpretare a legii penale

Potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 61 din 07 februarie 2017 (paragraful 68), metodele de interpretare nu depind de o existență normativă în sine, ele fiind operațiuni raționale, şi nu dispoziții normative, având ca scop clarificarea înțelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare, iar în procesul de soluționare a cauzelor această operațiune este realizată de instanțele judecătorești, în mod necesar, prin recurgerea la metodele interpretative.[3] O greșită interpretare şi aplicare a legii poate fi remediată prin recurgerea la controlul judiciar.[4]

Metodele de interpretare a legii:

I. interpretarea literală sau gramaticală presupune identificarea înțelesului normei de drept penal cu ajutorul cuvintelor prin care a fost exprimată. Se bazează pe principiul optima lex, quae minimum iudici, optimus iudex qui minimum sibi, adică legea cea mai bună este aceea care lasă cât mai puțin la aprecierea judecătorului, iar judecătorul cel mai bun este cel care se întemeiază cel mai puțin pe el însuși. Este întâlnită când între formularea textului legal și cazurile practice care se încadrează în ipoteza sa se află o deplină concordanță.

Pentru a afla sensul cuvintelor, se analizează textul din punct de vedere etimologic sau sintactico-stilistic:

• • în analiza sintactică a textului, substantivele sunt analizate împreună cu atributele, iar verbele sunt analizate împreună cu complementele lor;
  • singularul presupune pluralul și invers (martor, martori);
  • masculinul presupune și femininul și invers (minor, minoră, funcționar, funcționară, martor, martoră).

II. Interpretarea rațională sau logică constă în folosirea raționamentelor logice pentru a afla voința legiuitorului (ratio legis). Ea nu poate fi separată de celelalte metode de interpretare, deoarece și celelalte metode utilizează raționamente si judecați.

Tuturor regulilor aplicabile metodei de interpretare logică ar trebui să li se aplice următoarele principii:

• excepția este de strictă interpretare și aplicare. Astfel, ori de câte ori o normă juridică instituie o excepție de la regulă, această excepție nu trebuie extinsă la alte situații;
• unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem.

Raționamentele folosite pot fi:

• a fortiori – cu atât mai mult; constă în aceea că rațiunea aplicării unei norme este și mai puternică într-o altă ipoteză decât acea indicată expres în norma respectivă.
• a minori ad majus – dacă legea penală interzice mai puțin, va interzice și mai mult;
• a majori ad minus – dacă legea permite mai mult, ea permite și mai puțin;
• per a contrario – dacă o dispoziție cu caracter penal interzice sau sancționează o faptă numai în anumite condiții, ea nu se referă și la alte situații de fapt, incidența normei fiind exclusă pentru situațiile neprevăzute de aceasta;
• reductio ad absurdum – orice altă interpretare decât cea propusă ar duce la consecințe contrare legii;
• a pari; ubi eadem ratio, ibi idem jus – pentru situații identice trebuie să existe aceeași soluție juridică.

III. Interpretarea istorică presupune identificarea înțelesului normei penale prin studierea condițiilor de ordin politic, economic, social, juridic în care a fost adoptată legea. Presupune inclusiv un studiu comparativ cu reglementările anterioare privitoare la același aspect, pentru identificarea scopurilor care au condus la noua reglementare.

IV. Interpretarea sistematică/sistemică este o variantă a metodei raționale sau logice și constă în identificarea voinței exprimate în normă pornind de la corelația normei cu alte norme din aceeași lege sau cu alte acte normative din cadrul sistemului de drept. Permite așezarea normei de interpretat în context și la ramura aparținătoare, cât și la instituția juridică din care face parte, normele juridice neexistând izolat, ele interpretându-se unele prin altele, având un sediu al materiei comun. Astfel, normele din partea specială a unui cod nu pot fi înțelese dacă sunt rupte de normele din partea generală a aceluiași cod, iar normele obișnuite nu pot fi rupte de principiile generale de drept. Utilitatea acestei metode este mai evidentă în cazul normelor incomplete (norme de trimitere, de referire și în alb), care își întregesc conținutul cu ajutorul interpretării sistematice.

V. Interpretare teleologică sau după scop presupune stabilirea sensului unei dispoziții legale ținându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ din care face parte acea dispoziție.[5] Se utilizează în paralel cu celelalte metode, finalitatea urmărită de legiuitor putând fi descoperită și din coroborarea normei în cauză cu alte norme, din cercetarea contextului adoptării ei, prin raportarea la litera ei etc.

VI. Interpretarea legii prin analogie constă în identificarea înțelesului unei norme penale cu ajutorul alteia care prevede un caz asemănător și care este mai clară. Astfel, organul chemat să aplice legea va face apel fie la o normă asemănătoare (analogia legii), fie la principiile de drept (analogia dreptului). Aplicarea dreptului prin analogie are la bază constatarea existenței unei lacune a legii, fapt ce obligă pe judecător să soluționeze cauza prin aplicarea unei dispoziții asemănătoare.

În dreptul penal nu se poate folosi analogia în defavoarea acuzatului. Din principiul legalității incriminării[6] și sancțiunilor[7] se desprinde o regulă fundamentală privind procesul de interpretare și aplicare a legii, constând în aceea că legea penală este de strictă interpretare şi aplicare, fiind exclusă analogia incriminării (nullum crimen sine lege stricta). Totodată, funcționând principiul legalității incriminării și al pedepsei, judecătorul nu poate să declare fapte noi ca infracțiuni și nici să stabilească alte pedepse decât cele prevăzute expres de legea penală.

În doctrină se face distincție între interpretarea extensivă și interpretarea prin analogie, apreciindu-se că interpretarea extensivă se deosebește de analogie prin aceea că, în vreme ce interpretarea extensivă are ca efect includerea în conținutul normei a unui maximum de accepțiuni permise de sensul literal al termenilor utilizați de legiuitor, fără a-l depăși, analogia presupune extinderea aplicării unei norme dincolo de accepțiunile posibile ale noțiunilor utilizate în preceptul normei.[8] În jurisprudența constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea progresivă a normelor privind răspunderea penală, prin interpretarea judiciară a fiecărei cauze în parte, însă este necesar ca rezultatul să fie concordant cu substanța infracțiunii și previzibil în mod rezonabil.

Spre exemplu, folosindu-se interpretarea extensivă, s-a apreciat că fapta de furt săvârșită prin folosirea unui dispozitiv improvizat care blochează activarea sistemului de închidere centralizată a ușilor unui autovehicul, prin bruierea semnalului aferent acestui sistem, întrunește condițiile de tipicitate ale infracțiunii de furt calificat, săvârșit prin folosirea unei chei mincinoase, infracțiune prevăzută de art. 228 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 229 alin. (1) lit. d) teza finală din același cod[9]. De asemenea, s-a apreciat că scoaterea/ruperea sistemului de siguranță plasat pe bun întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 228 alin. (1) raportat la art. 229 alin. (1) lit. e) din Codul penal, recurgându-se la mecanismul interpretării (evolutive) strict în limitele permise de sensul literal al termenilor utilizați de legiuitor.[10]

În sens contrar, Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a apreciat că ,,fapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranță prevăzută în art. 112 lit. d) din Codul penal anterior (din 1969) nu realizează condițiile de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 288 alin. (1) din Codul penal″, considerându-se că o altfel de interpretare ar reprezenta o interpretare prin analogie, contrară principiului legalității incriminării.

Exemple din practică de interpretare judiciară (oficială) a legii:

Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind sesizată pentru pronunțare unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 11 din 18 februarie 2021[11], în baza unei interpretări logice, sistematice, istorice și teleologice, a ajuns la concluzia că formularea cuprinsă în art. 335 alin. (3) din Codul penal, respectiv „cu aceeași pedeapsă“, face trimitere la pedeapsa prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul penal.

Folosind metoda de interpretare logică și metoda de interpretare sistematică, Înalta Curte a apreciat că din perspectiva tehnicii legislative, în cuprinsul Codului penal legiuitorul utilizează sintagma „cu aceeași pedeapsă“, făcând trimitere la pedeapsa prevăzută în alineatul precedent. S-a dat ca exemplu mai multe infracțiuni, printre care și infracțiunea de șantaj prevăzută de art. 207 din Codul penal, al cărui alin. (2) prevede următoarele: „cu aceeași pedeapsă se sancționează amenințarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată ori pentru un membru de familie al acesteia, în scopul prevăzut în alin. (1).“

Prin metoda de interpretare istorică s-a ajuns la concluzia că, din perspectiva evoluției legislative, dispozițiile art. 335 alin. (3) din Codul penal preiau, în linii generale, dispozițiile art. 86 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, dispoziție legală care făcea expres trimitere la alin. 2 al aceluiași articol, considerându-se că interpretarea care se impune este aceea că pedeapsa aplicabilă este, ca și în formularea anterioară, cea prevăzută în alineatul precedent.

Folosindu-se metodele anterior menționate împreună cu metoda teleologică, se poate trage concluzia că finalitatea urmărită de legiuitor a fost aceea ca prin formularea cuprinsă în art. 335 alin. (3) din Codul penal, respectiv „cu aceeași pedeapsă“, să se facă trimitere la pedeapsa prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol.

Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind sesizată pentru pronunțare unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 64 din 2 octombrie 2023 (paragrafele 182-186)[12], a făcut următoarea interpretare:

,,Clarificarea conținutului și sensului art. 148 alin. (3) din Codul de procedură penală şi art. 150 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 139 din Codul de procedură penală reclamă interpretarea acestor norme prin utilizarea tuturor metodelor de interpretare pertinente, în scopul justei aplicări a legii.

Pornind de la interpretarea literală a textelor de lege, dispozițiile art. 148 alin. (3) din Codul procedură penală stabilesc necondiționat și fără excepție că, în situația în care procurorul apreciază că este necesar ca investigatorul sub acoperire să poată folosi dispozitive tehnice pentru a obține fotografii sau înregistrări audio şi video, este obligatorie sesizarea judecătorului de drepturi și libertăți în vederea emiterii unui nou mandat de supraveghere tehnică. Or, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă, o condiționare a demersului procurorului de inexistența unui mandat de supraveghere tehnică obținut anterior autorizării folosirii unui investigator sub acoperire sau a unui colaborator echivalând cu o completare a dispozițiilor legale, ceea ce nu este permis organului judiciar.

Interpretarea sistematică, bazată pe coroborarea textelor legale de aşa manieră încât interpretările acestora să se concilieze, dar şi cu interpretarea teleologică, ţinând cont de scopul legii, în demersul organului judiciar de stabilire a semnificaţiei unui text legal, conduce la aceeaşi concluzie.

În cadrul interpretării sistematice, corelând cele două texte de lege, respectiv dispozițiile art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală şi art. 148 alin. (3) din Codul de procedură penală, se observă, în primul rând, din cronologia textelor, faptul că dispozițiile art. 148 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt subsecvente celor ale art. 139 din Codul de procedură penală, relevând, astfel, un raport de la general la special, între supravegherea tehnică efectuată prin montarea dispozitivelor de înregistrare tehnică pe orice suport fix sau mobil şi supravegherea tehnică efectuată prin purtarea dispozitivelor de către investigator sau colaborator. În al doilea rând, se observă o suprapunere doar parțială între sfera infracțiunilor în care se poate dispune supravegherea tehnică și cea a infracțiunilor în care se poate autoriza folosirea unui investigator sub acoperire (respectiv a unui colaborator), care conduce la concluzia unei perspective mai restrictive a legiuitorului în ceea ce privește posibilitatea utilizării metodei speciale de cercetare a investigatorului sau colaboratorului (situație care reprezintă premisa efectuării de fotografii, înregistrări video sau audio de către aceștia). Astfel, în vreme ce art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală condiționează dispunerea măsurii de supraveghere tehnică de posibila săvârșire a unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare, metoda de cercetare constând în autorizarea investigatorilor sub acoperire este condiționată, conform art. 148 alin. (3) din Codul de procedură penală, de posibila comitere a unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare4. Această diferență este relevantă tocmai pentru a sublinia distincția dintre situațiile premisă ale dispunerii măsurii de supraveghere tehnică în condițiile art. 139 din Codul de procedură penală, respectiv în condițiile art. 148 alin. (3) raportat la art. 139 din Codul de procedură penală, și diferențele de nuanță pe care le presupune analiza pe care trebuie să o întreprindă judecătorul de drepturi și libertăți în aprecierea proporționalității ingerinței, în fiecare dintre cele două situații.

În ceea ce privește interpretarea teleologică se constată că scopul reglementării art. 148 alin. (3) din Codul de procedură penală este oferirea unei protecții ridicate persoanei vizate de ancheta penală, în considerarea caracterului deosebit de invaziv al metodei de cercetare speciale constând în folosirea unei persoane, investigator sau colaborator, pentru obținerea de date și informații cu privire la comiterea unei infracțiuni, prin efectuarea de fotografii, înregistrări video sau audio de către aceasta.“

Care este punctul tău de vedere? (mai jos găsești formularul pentru comentarii)

BIBLIOGRAFIE: 

[1] Ghidul privind art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, p. 14-15.

[2] Ghidul privind art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, p. 9.

[3] Deciziei Curții Constituționale nr. 61 din 07 februarie 2017, publicată în M.O. nr. 219 din 30.03.2017 (paragraful 68).

[4] Decizia nr. 334 din 26 mai 2022, publicată în M.O. nr. 860 din 1 septembrie 2022 (paragraful 36).

[5] Metodologia cuprinzând bunele practici de elaborare şi fundamentare a proiectelor de ordonanţă de urgenţă a Guvernului ca instrument de reglementare, din 21.09.2022.

[6] art. 1 din Codul penal – Legalitatea incriminării.

[7] art. 2 din Codul penal – Legalitatea sancțiunilor de drept penal.

[8] F. Streteanu, D. Niţu, Drept penal. Partea generală, vol. I, Bucureşti, Universul Juridic, 2014, p. 53.

[9] Decizia nr. 7 din 29 mai 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată de Completul competent sa judece recursul în interesul legii.

[10] Decizia nr. 6 din 17 februarie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată de Completul competent sa judece recursul în interesul legii.

[11] Decizia ICCJ nr. 11 din 18 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 361 din 8 aprilie 2021. 

[12] Decizia ICCJ nr. 64 din 2 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1047 din 20 noiembrie 2023.