Nulitățile în procesul penal. Regimul juridic al nulităților

Noțiune. Nulitatea reprezintă sancțiunea procedurală ce invalidează actele procedurale existente, care au luat ființă prin nerespectarea dispozițiilor legale, prin omisiunea sau cu încălcarea formelor prescrise de lege.[1]

O altă definiție dată nulității: nulitatea este acea sancțiune procesuală constatată și aplicată de un organ judiciar, care atrage nevalabilitatea actelor procesuale și procedurale efectuate cu încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal, dacă s-a produs o vătămare dovedită sau prezumată de lege, ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului, organul judiciar dispunând refacerea acestuia atunci când este necesar și dacă este posibil.[2]

Nulitatea, ca sancțiune procedurală, poate fi îndreptată atât împotriva actelor procesuale, cât și împotriva actelor procedurale.[3]

Rolul nulităților. Nulitățile ocupă un loc important în sfera garanțiilor ce asigură efectivitatea principiului legalității procesului penal și a principiului aflării adevărului, fiind menite să înlăture încălcările normelor de procedură care au intervenit cu ocazia dispunerii unui act procesual sau a ducerii la îndeplinire a unui act procedural, precum și consecințele negative pe care aceste încălcări le-au produs în procesul penal. Nulitățile îndeplinesc astfel un scop preventiv – de preîntâmpinare a încălcării legii, un rol sancționator – de desființare a actelor efectuate cu încălcarea legii, precum și un scop reparator – de refacere a actelor procesuale și procedurale desființate, dacă este necesar și posibil.[4]

Nulitățile în procesul penal. Clasificare

Cea mai importantă clasificare a nulităților din procesul penal o reprezintă clasificarea după modul de aplicarea și efectele pe care le produc, existând următoarele tipuri de nulități:

• nulități absolute, care sunt și nulități exprese, intervenind în cazurile expres prevăzute de art. 281 alin. 1 C. proc. pen.;
• nulități relative, care de regulă sunt nulități virtuale. Sunt incidente în cazul încălcării oricărei alte dispoziții legale decât cele prevăzute de art. 281 alin. 1 C. proc. pen.

Totodată, după cum se poate deduce din cele anterior menționate, nulitățile din procesul penal mai pot fi clasificate în funcție de modul de exprimare în norma juridică, în nulități exprese și nulități virtuale. Nulitățile exprese intervin în cazul încălcării unor dispoziții legale anume individualizate de legiuitor, iar nulitățile virtuale pot interveni în cazul nerespectării unor dispoziții legale, altele decât cele individualizate de legiuitor.[5]

Nulitățile absolute și regimul juridic al acestora

După cum am precizat în rândurile de mai sus, nulitățile absolute sunt nulități exprese, intervenind în cazurile enumerate exhaustiv de art. 281 alin. 1 C. proc. pen., art. 282 alin. 1 C. proc. pen. excluzând posibilitate existenței altor cazuri de nulitate absolută.

Cazurile de nulitatea absolută (art. 281 alin. 1 lit. a-f):

a) compunerea completului de judecată (privește încălcarea regulilor privind numărul judecătorilor care alcătuiesc completul, a regulilor privind continuitatea completului în dezbateri și a regulilor privind incompatibilitatea judecătorilor; în ceea ce privește încălcarea regulilor privind specializarea completurilor, precum și a dispozițiilor administrative privind organizarea în cadrul instanție, nu echivalează cu compunerea nelegală a completului, sancțiunea nefiind astfel nulitatea absolută; constituirea nelegală a completului nu lovește de nulitate decât actele îndeplinite la termenul la care completul a fost nelegal constituit, nu judecata în întregime; acest caz de nulitate se aplică inclusiv judecătorului de cameră preliminară și judecătorului de drepturi și libertăți[6]);

b) competența materială și competența personală a instanțelor judecătorești, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente (norma este incidentă și în privința judecătorului de cameră preliminară și judecătorului de drepturi și libertăți);

b¹) competența materială și competența după calitatea persoanei a organului de urmărire penală (în doctrină s-a apreciat că intră sub incidența acestui caz de nulitate și actele efectuate de organele de cercetare penală în lipsa delegării date de procuror în condițiile art. 324 alin. 3 C. proc. pen. sau cu încălcarea condițiilor stricte în care delegarea poate opera, atunci când urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror – reprezintă o încălcare a specializării organelor de urmărire penală, după cum reiese din decizia CCR nr. 302/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017; aceeași este rezolvarea în cazul în care mandatele de supraveghere tehnică sunt implementate de alte organe decât cele prevăzute de lege[7]; nu este incidentă nulitatea absolută în cazul actelor de cercetare penală care nu suferă amânare, având în vedere dispozițiile art. 60 C. proc. pen.[8]);

c) publicitatea ședinței de judecată [unele instanțe au apreciat că în ipoteza în care din încheierea de ședință nu rezultă cu certitudine că judecata a avut loc în ședință publică se consideră că principiul publicității a fost încălcat; în ceea ce mă privește nu sunt de acord cu această abordare, considerând că lipsa din hotărâre a mențiunii că ședința a fost publică reprezintă un caz de nulitate relativă, din punct de vedere al nulității absolute prezentând relevanță dacă ședința a fost în concret publică; într-adevăr, dacă nu se poate stabili că ședința a fost publică (întrebându-se părțile, solicitându-se înregistrarea de ședință etc.), sancțiunea va fi, evident, nulitatea absolută; în același sens, prin decizia în interesul legii nr. XXIV/2006, care își menține în continuare efectele, s-a stabilit că lipsa din dispozitiv a mențiunii că pronunțarea a avut loc în ședință publică atrage nulitatea relativă a hotărârii];

d) participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii (în situația în care nu i s-a dat cuvântul procurorului, deși acesta a fost prezent în fața instanței, echivalează cu neparticiparea procurorului la judecată[9]; în practică au apărut unele dificultăți în a se stabili, în fiecare situație în parte, dacă participare procurorului este obligatorie, facultativă exclusă, dat fiind faptul că unele dispoziții prevăd expres caracterul obligatoriu al participării procurorului, pe când altele nu, stabilind doar că se ascultă părțile și procurorul sau că soluționarea contestației se face cu participarea procurorului, iar în alte situații legea tace – în acest sens, ICCJ, prin decizia în interesul legii nr. 3/2015, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 150 din 2 martie 2015, stabilind că admisibilitatea în principiu a contestației în anulare se soluționează cu participarea procurorului, a reținut că dispozițiile art. 363 alin. 1 C. proc. pen., care consacră obligativitatea participării procurorului la judecată, instituie o regulă cu caracter general, incidentă ori de câte ori este vorba despre o activitate procesuală de judecată, inclusiv în materia căilor extraordinare de atac, în lipsa unei dispoziții exprese contrare; astfel pentru faza de judecată, incluzând judecata în primă instanță, apel, contestație și căi extraordinare de atac, recurs în interesul legii și pronunțare unei hotărâri prealabile, operează regula prevăzută de art. 363 alin. 1 C. proc. pen.; pentru celelalte faze procesuale, în lipsa unei dispoziții cu caracter general precum art. 363 alin. 1 C. proc. pen., participarea procurorului nu este obligatorie[10]);

e) prezența suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii (acest caz de nulitate nu se referă doar la procedurile în fața judecătorului sau a instanței, ci la toate acelea care reclamă participarea persoanelor indicate);

f) asistarea de către avocat a suspectului și a persoanei vătămate, respectiv a inculpatului și a celorlalte pârți, atunci când asistenta este obligatorie [textul se referă numai la asistență, nu și la reprezentare, respectiv numai la situațiile în care persoanele vizate sunt prezente, dar neasistate – astfel, lipsa apărătorului nu este caz de nulitate absolută când partea a lipsit, neavând reprezentant (decizia C.C.R. 88/2019, paragraful 24)[11]; nu este incidentă nulitatea absolută dacă asistența juridică a fost asigurată de o persoană care a dobândit calitatea de avocat în condițiile legii, chiar dacă această calitate era suspendată pentru neplata taxelor și a contribuțiilor profesionale[12]; de asemenea, nu este incidentă nulitatea absolută dacă asistența juridică a fost acordată de un avocat stagiar, acesta neavând dreptul să pună concluzii în fața instanței respective; condiția esențială este ca avocații anterior menționați să realizeze o apărare efectivă, ceea ce implică, printre altele, să aibă suficient timp să studieze dosarul cauzei; intervine însă nulitatea absolută dacă avocatul desemnat din oficiu a efectuat o apărare formală, contrară intereselor persoanei asistate, neanalizând și nesusținând solicitările acestuia[13]; Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 1962/2003, a considerat că nu s-a asigurat dreptul inculpatului la o apărare efectivă în proces respingându-se cererea avocatului ales, angajat în ziua ședinței, de amânare a cauzei pentru pregătirea apărării, cu consecința refuzului avocatului ales de a mai acorda asistență juridică inculpatului și judecarea cauzei cu avocat desemnat din oficiu; asistența juridică este obligatorie pentru inculpatul persoană juridică în cursul judecății în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani].

Condițiile nulității absolute:

În ceea ce privește nulităților absolute, vătămarea procesuală se prezumă iuris et de iure, Codul de procedură penală neprevăzând o condiție în sensul dovedirii existenței acesteia.

Se constată din oficiu sau la cerere, fără a fi necesar ca cel care o invocă să aibă vreun interes procesual propriu în respectarea dispozițiilor legale încălcate.

Astfel, pentru a se putea constata nulitatea absolută a unui act, singura condiție ce trebuie îndeplinită este reprezentată de dovedirea încălcării vreunei dispoziții legale dintre cele la care se referă art. 281 alin. 1 C. proc. pen.

Spre deosebire de nulitatea relativă, nulitatea absolută determină întotdeauna anulara actelor procesuale și procedurale efectuate cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de lege, aceasta neputând fi, de regulă, acoperită, cu excepțiile prevăzute de art. 50 alin. 2 C. proc. pen., conform căruia, ,,dacă declinarea a fost determinată de competența materială sau după calitatea persoanei, instanța căreia i s-a trimis cauza poate menține, motivat, probele administrate, actele îndeplinite și măsurile dispuse de instanța care și-a declinat competența”, respectiv de art. 68 alin. 6 C. proc. pen., potrivit căruia ,,în caz de admitere a abținerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se mențin”.[14]

Cine poate invoca nulitatea absolută și până când?

Poate fi invocată de suspect, inculpat, partea civilă, partea responsabilă civilmente, persoana vătămată, procuror, precum și, din oficiu, de judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de instanța de judecată, fără a fi necesar a se dovedi un interes procesual propriu în respectarea dispoziției legale încălcate.

Nulitatea absolută poate fi invocată, de regulă în orice stare a procesului, excepția reprezentând-o cazurile prevăzute la art. 281 alin. 1 lit. b¹, e și f C. proc. pen. (competența materială și competența după calitatea persoanei a organului de urmărire penală; prezența suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; asistarea de către avocat a suspectului și a persoanei vătămate, respectiv a inculpatului și a celorlalte pârți, atunci când asistenta este obligatorie).

În cazurile de excepție anterior menționate nulitatea absolută poate fi invocată:

• până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale (conform deciziei nr. 14/2018 a Î.C.C.J., Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii[15], noțiunea de închidere a procedurii de cameră preliminară trebuie definită ca fiind momentul procesual la care judecătorul dezbate cererile și excepțiile, conform art. 345 din Codul de procedură penală. S-a apreciat că după momentul dezbaterilor asupra cererilor și excepțiilor, până la data pronunțării soluției de către judecătorul de cameră preliminară, cererile și excepțiile nu ar mai putea fi formulate, deoarece acestea nu au fost puse în discuție contradictorie; când urmărirea penală a fost finalizată printr-o soluție de clasare, în cauzele în care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și verificarea actelor de urmărire penală are loc în condițiile art. 341 alin. 7 pct. 2 C. proc. pen., nulitatea va fi invocată în termenul stabilit pentru soluționarea plângerii[16]);
• în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în procedura camerei preliminare sau în cursul judecății;
• în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea, când instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției.

Nulitățile relative și regimul juridic al acestora

Nulitățile relative sunt, de regulă, nulități virtuale, ce derivă din principiul fundamental al legalității și rezultă din încălcarea dispozițiilor legale referitoare la desfășurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută.[17] Așadar, cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziții procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută.[18]

În doctrină s-a apreciat că nulitatea relativă intervine atât în cazul nerespectării normelor cuprinse în Codul de procedură penală, cât și în cazul nerespectării normelor cuprinse în legile care cuprind norme de organizare și competență, precum și în cazul încălcării unor dispoziții legale de drept penal substanțial care sunt, în același timp, norme de reglementare a desfășurării procesului penal.

În cazul nulităților relative, spre deosebire de nulitățile absolute, este necesar ca cel care invocă nulitatea (dacă nulitatea este invocată de suspect, inculpat, celelalte pârți sau persoana vătămată) să aibă un interes procesual propriu în respectarea dispozițiilor legale încălcate. În cazul în care lipsește interesul procesual propriu, cerere formulată se va respinge ca inadmisibilă.

În ceea ce priveşte interesul procesual propriu al procurorului, Curtea Constituțională, prin decizia 857/2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 345 din 19 aprilie 2018 (paragrafele 29-30), a reţinut că legiuitorul nu a avut în vedere un interes personal al acestuia, ci interesul circumscris prevederilor constituţionale şi legale privind rolul Ministerului Public. A considerat că că interesul procesual propriu al procurorului este determinat de interesul general în considerarea căruia acesta acţionează în fiecare caz şi circumscris prevederilor constituţionale şi legale care stau la baza configurării rolului Ministerului Public.

De asemenea, indiferent de subiectul procesual care invocă nulitatea, acesta trebuie să facă dovada existenței unei vătămări, vătămarea constând într-o încălcare a normelor ce are drept consecință o afectare a drepturilor procesuale ale persoanei îndreptățite de a o invoca.[19] Această definiție a vătămării a fost dată de Curtea Constituțională, prin decizia nr. 302/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017 (paragraful 61), la stabilirea definiției avându-se în vedere dispozițiile art. 282 C. proc. pen. și anumite opinii doctrinare, exprimate în sensul că vătămarea se poate defini ca atingere adusă principiilor fundamentale ale procesului penal, din care rezultă posibilitatea de a nu se realiza scopul acestuia, respectiv că prin vătămare se poate înțelege orice atingere adusă justiției sau intereselor legitime ale părților.

În doctrină s-a mai apreciat că vătămarea procesuală poate constitui o încălcare a drepturilor pe care le au părțile în procesul penal sau o vătămare care vizează modul de administrare a justiției penale, considerându-se că încălcarea dispozițiilor legale privind competența teritorială produce o vătămare a modului de organizare a administrării justiției penale.[20] Vătămarea modului de organizare a administrării justiției penale implică, din punctul meu de vedere, inclusiv încălcarea dreptului la un proces echitabil al părților și subiecților procesuali principali, putând exista si suspiciuni privitoare la imparțialitatea instanței. În același sens, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 302/2017, anterior menționată (paragraful 57), a susținut că nerespectarea normelor privind competența materială și după calitatea persoanei produce o vătămarea care constă în dereglarea mecanismului prin care este administrată justiția, aceeași vătămare producându-se și în cazul nerespectării normelor privind competența teritorială.

De asemenea, un alt autor a dat o altă definiție vătămării, definiție care, de altfel, nu le contrazice pe cele anterior menționate, însă este mai completă și mai ușor de pus în aplicare, respectiv aceea că vătămarea constă în plasarea subiectului protejat de norma încălcată într-o situație mai dificilă sub aspect procesual decât aceea în care s-ar afla dacă actul nu ar exista. S-a apreciat că există o agravare a situației procesuale sub aspect probator, spre exemplu, când se administrează o probă împotriva subiectului protejat de norma încălcată, vătămarea constând în simplu fapt că s-a administrat o probă împotriva sa.

Referitor la dovedirea vătămării, s-a considerat că aceasta constă în simpla observare a situației de fapt în care subiectul se află după efectuarea actului, defavorabilă situației în care s-ar fi aflat dacă actul nu ar fi existat, fiind rezultatul unei evaluări cu caracter juridic, nu rezultatul stabilirii unei situații de fapt pe baza administrării unor probe.[21]

Așadar, nu orice încălcare a legii poate conduce la anularea actului astfel îndeplinit. În acest sens, în practica judiciară s-a apreciat, în mod corect, că nu este lovită de nulitate citația în care s-au inserat mențiuni greșite referitoare la identificarea adresei inculpatului, în condiții le în care agentul procedural a identificat domiciliul celui citat și, în final, a reușit să realizeze procedura de citare. Astfel, deși legea a fost încălcată în ceea ce privește datele pe care trebuia să le cuprindă citația, citarea rămâne valabilă, deoarece nu s-a produs nicio vătămare în drepturile celui citat.[22]

Dacă se dovedește existența vătămării, pentru a se putea dispune sancțiunea anulării, mai trebuie îndeplinită o condiție, respectiv aceea ca vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.

Nu este suficient să se constate că există posibilitatea teoretică de remediere a unei vătămării, fiind necesar să se procedeze efectiv la înlăturarea vătămării, spre exemplu prin indicarea de către judecătorul de cameră preliminară a mijloacelor procedurale de remediere a vătămării, aceste mijloace impunându-se cu caracter obligatoriu în faza de judecată.

Astfel, concluzionând cele anterior menționate, în cazul nulităților relative trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

• să existe o încălcare a vreunei norme de procedură penală, normă care nu se regăsește printre cele enumerate la art. 281 alin. 1 C. proc. pen.;
• să se facă dovada existenței unei vătămări;
• vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anulara actului;
• să existe un interes procesual propriu în respectarea dispozițiilor legale încălcate, dacă nulitatea este invocată de suspect, inculpat, celelalte pârți (partea civilă sau partea responsabilă civilmente) sau de persoana vătămată.

Cine poate invoca nulitatea relativă și până când?

Potrivit art. 282 alin. 2 C. proc. pen., nulitatea relativă poate fi invocată de suspect, inculpat, celelalte pârți sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziției legale încălcate, de procuror, precum și, din oficiu, de judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de instanța de judecată.

Nulitățile relative trebuie invocate într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual, conform art. 282 alin. 3 și 4 C. proc. pen., aceasta acoperindu-se dacă titularii dreptului de a o invoca nu își exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege.

Astfel, potrivit art. 282 alin. 3 C. proc. pen., nulitatea relativă se invocă în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel mai târziu în termenele prevăzute la alin. 4.

Conform alin. 4 al art. 282 C. proc. pen., nulitatea relativă poate fi invocată:

1. până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură (conform deciziei nr. 14/2018 a Î.C.C.J., Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii[23], noțiunea de închidere a procedurii de cameră preliminară trebuie definită ca fiind momentul procesual la care judecătorul dezbate cererile și excepțiile, conform art. 345 din Codul de procedură penală. S-a apreciat că după momentul dezbaterilor asupra cererilor și excepțiilor, până la data pronunțării soluției de către judecătorul de cameră preliminară, cererile și excepțiile nu ar mai putea fi formulate, deoarece acestea nu au fost puse în discuție contradictorie; când urmărirea penală a fost finalizată printr-o soluție de clasare, în cauzele în care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și verificarea actelor de urmărire penală are loc în condițiile art. 341 alin. 7 pct. 2 C. proc. pen., nulitatea va fi invocată în termenul stabilit pentru soluționarea plângerii[24]);
2. până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției;
3. până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecății.

Având în vedere modul în care sunt formulate alineatele 3 și 4 ale art. 282 C. proc. pen., unii autori, cu care sunt de acord, au apreciat că singurele termene stabilite pentru invocarea nulității relative rămân cele prevăzute de art. 282 alin. 4 C. proc. pen.[25] În ceea ce privește dispoziția cuprinsă în art. 282 alin. 3 C. proc. pen., aceasta este improprie reglementării vreunui termen, fiind imprecisă și, finalmente, inutilă, stabilind practic termene alternative (în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel mai târziu în termenele prevăzute la alin. 4), dat fiind faptul că nu a instituit vreo obligație cu privire respectarea vreunuia dintre termene.

Există și termene speciale, cum este termenul prevăzut de art. 263 alin. 2 C. proc. pen., conform căruia, cu excepția situației în care prezența inculpatului este obligatorie, neregularitatea privind procedura de citare a unei părți poate fi invocată de către procuror, de către celelalte pârți ori din oficiu numai la termenul la care ea s-a produs.

Nulitatea relativă nu poate fi invocată direct la instanța de control judiciar, afară de cazul când s-a produs după închiderea dezbaterilor (cu ocazia deliberării sau în cuprinsul minutei ori al hotărârii).[26] Astfel, dacă nelegalitatea s-a produs prin hotărârea pronunțată, invocarea se va putea face prin cererea de apel sau la primul termen de judecată cu procedura completă din apel. Chiar dacă legea nu prevede în mod expres această situație, ipoteza este acoperită de prevederile art. 282 alin. 4 lit. c C. proc. pen., întrucât încălcarea a intervenit în cursul judecății, fază care cuprinde și judecata în apel, în situația în care această cale de atac este exercitată.

În situația în care invocarea nulității s-a făcut în cursul urmăririi penale, potrivit art. 304 C. proc. pen., dar a fost respinsă, apreciez că ea se poate reitera în procedura de cameră preliminară sau în fața instanței care soluționează fondul cauzei, după cum sesizarea se face prin rechizitoriu sau prin acord de recunoaștere a vinovăției, în raport de prevederile art. 282 alin. (4) lit. a) și b) C. proc. pen. Întreaga activitate de urmărire penală este supusă controlului judecătoresc.[27]

Potrivit art. 282 alin. 5 C. proc. pen., nulitatea relativă se acoperă când persoana interesată nu a invocat-o în termenul prevăzut de lege, respectiv când persoana interesată a renunțat în mod expres la invocarea nulității (nu se mai poate reveni asupra renunțării la invocarea nulității relative).

Spre exemplu, dacă partea responsabile civilmente nu a invocat neregularitatea introducerii sale în proces, hotărârea pronunțată este legală. În ipoteza dată, neinvocarea nulității în termenul prevăzut de lege conduce la concluzia că nulitatea a fost acoperită și nu mai poate fi ridicată de partea interesată prin alt mijloc procesual sau în altă etapă a procesului penal.[28]

Efectele nulităților în procesul penal

Efectele sunt aceleași atât în cazul nulității absolute, cât și în cazul nulității relative, respectiv lipsirea de efecte juridice a actului afectat, din momentul efectuării acestuia, nu din momentul constatării sau declarării nulității. Astfel, se constatăm că efectele nulității se produc retroactiv.[29]

Nulitățile nu produc efecte de drept, fiind necesar ca ele să fie invocate și constatate de organele judiciare, valabil atât pentru nulitățile relative, cât și pentru cele absolute.[30]

Potrivit art. 280 alin. 2 C. proc. pen., actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul sunt la rândul lor lovite de nulitate, atunci când există o legătură directă între acestea și actul declarat nul. Este necesar ca actul ulterior să nu poată fi îndeplinit în lipsa actului nul, nemaifiind necesar ca în cazul acestuia să fie analizate condițiile nulității, îndepărtarea lui fiind exclusiv consecința nulității actului principal. S-a reținut că nulitatea derivată operează de drept, chiar dacă ea nu a fost constatată de organul judiciar care a sancționat actul principal.[31]

Acest efect extensiv a fost reglementat în mod diferențiat în legislația altor state. Astfel, Codul italian consacră efectul extensiv de plin drept asupra actelor întocmite ulterior actului viciat, iar actele respective sunt sau nu lovite de nulitate în funcție de legătura lor cu actul viciat. În legislația franceză este consacrat numai efectul extensiv al nulității actelor ulterioare actului viciat.[32]

Conform art. 280 alin. 3 C. proc. pen., atunci când se constată nulitatea sau este anulat unui act, organul judiciar dispune, când este necesar și dacă este posibil, refacerea acelui act cu respectarea dispozițiilor legale.

Care este punctul tău de vedere? (mai jos găsești formularul pentru comentarii)

BIBLIOGRAFIE: 

[1] Decizia CCR nr. 302/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 30.

[2] Decizia CCR nr. 554 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1013 din 21 decembrie 2017, paragraful 15.

[3] Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 777.

[4] Decizia CCR nr. 554 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1013 din 21 decembrie 2017, paragraful 14.

[5] Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 778.

[6] I Kuglay, în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 1659-1660.

[7] I Kuglay, în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 1661-1662.

[8] Mihail Udroiu, Fișe de procedură penală. Partea generală, ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 536.

[9] Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 783.

[10] I Kuglay, în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 1663-1664.

[11] Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 499 din 20 iunie 2019, paragraful 24;  I Kuglay, în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 1664-1665.

[12] Decizia 2054/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală.

[13] Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 784.

[14] Mihail Udroiu, Fișe de procedură penală. Partea generală, ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 535; I Kuglay, în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 1670.

[15] Deciziei nr. 14/2018 a Î.C.C.J., Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii (https://www.iccj.ro/2018/06/04/decizia-nr-14-din-04-iunie-2018-2/).

[16] I Kuglay, în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 1668.

[17] Alexandru Zampieri, Aspecte controversate privind nulitățile în procesul penal, Ed. Hamangiu, 2021, p. 99-100.

[18] Decizia CCR nr. 302/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 34.

[19] Decizia CCR nr. 302/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 61.

[20] Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 786.

[21] I Kuglay, în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 1675.

[22] Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 777.

[23] Deciziei nr. 14/2018 a Î.C.C.J., Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii (https://www.iccj.ro/2018/06/04/decizia-nr-14-din-04-iunie-2018-2/).

[24] I Kuglay, în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 1668.

[25] I Kuglay, în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 1672.

[26] Decizia CCR nr. 554 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1013 din 21 decembrie 2017, paragraful 22.

[27] Alexandru Zampieri, Aspecte controversate privind nulitățile în procesul penal, Ed. Hamangiu, 2021, p. 103, 105.

[28] Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 787-788.

[29] Decizia CCR nr. 302/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 32; Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 777.

[30] Mihail Udroiu, Fișe de procedură penală. Partea generală, ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 531.

[31] I Kuglay, în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 1655; Mihail Udroiu, Fișe de procedură penală. Partea generală, ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 532.

[32] Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 778-789.