Despre termenul de verificare a măsurilor asigurătorii din cuprinsul art. 250 indice 2 Cod procedură penală

Conform minutei de practică neunitară întocmită în urma întâlnirii procurorilor șefi de secție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism şi al parchetelor de pe lângă curţile de apel, Bucureşti, 3-4 aprilie 2023, opinia INM a fost în sensul că este dificil de acceptat că, instituind la nivel legal acest termen maximal, legiuitorul ar fi urmărit ca el să fie doar unul de recomandare, iar depășirea lui să rămână fără nicio consecință în privința măsurii asiguratorii; el nu este un simplu termen de dinamizare a procedurilor, ci unul care protejează drepturi substanțiale dintre cele fundamentale, așa încât protecția trebuie concretizată prin a considera că la expirarea acestei durate legale maxime, în lipsa unei dispoziții de menținere a măsurii, aceasta încetează de drept. Textul legal este însă, în mod evident, neconstituțional prin lipsa oricărei dispoziții privind consecința depășirii duratei maximale. De aceea, trebuie analizată oportunitatea ridicării unei excepții de neconstituționalitate. Cât privește posibilitatea luării din nou a unei măsuri asigurătorii, după ce se constată încetarea de drept, în opinia INM aceasta ar constitui un procedeu nelegal. S-a apreciat că, admițând că expirarea termenului atrage încetarea de drept a măsurii, luarea ei din nou, pentru aceleași temeiuri de fapt, lipsește de orice semnificație dispoziția legală care prevede un atare termen și care obligă organul judiciar să procedeze numai în interiorul lui la menținerea măsurii. Participanții la Întâlnire au exprimat, în majoritate, opinia că termenul este unul de recomandare, așadar că măsura nu încetează de drept dacă, înainte de împlinirea termenului, organul judiciar nu a dispus menținerea ei.

În ceea ce privește termenul de verificare a măsurilor asigurătorii în procedura de cameră preliminară, dat fiind faptul că dispozițiile art. 250 indice 2 C. proc. pen. nu stabilesc un termen pentru această fază procesuală, opinia INM, agreată în unanimitate de participanți, a fost în sensul că singura delimitare pe care o face textul legal și cu care se poate opera este aceea reprezentată de terminarea urmăririi penale. Așadar, pentru faza de cameră preliminară urmează a se aplica termenul de 1 an prevăzut expres pentru faza de judecată.

OPINIA MEA:

În primul rând, apreciez că textul de lege care reglementează verificarea măsurilor asigurătorii (art. 250 indice 2 C. proc. pen.) este neconstituțional, fiind lipsit de claritate și previzibilitate, din cauza faptului că nu se prevede sancțiunea care intervine în cazul nerespectării termenului de verificare, nu se indică termenul de verificare în faza de cameră preliminară, deși la începutul textului de lege se impune judecătorului de cameră preliminară să verifice periodic măsura asiguratorie, indicându-se doar termenele pentru faza de urmărire penală și faza de judecată, respectiv din cauza faptului că nu se prevede momentul de la care începe să curgă termenul.

În al doilea rând, în acord cu opinia INM, consider că intenția legiuitorului nu a fost aceea de a reglementa doar un termen de recomandare, fiind evident că prin introducerea acestui termen nu s-a urmărit împiedicarea tergiversării desfășurării procesului penal, ci  protejarea dreptului de proprietate al persoanei vizate de măsura asigurătorie, impunându-se organului judiciar să verifice periodic dacă mai subzistă temeiurile care au stat la baza luării măsurii, pentru a se evita îngrădirea pe o perioadă nejustificată a dreptului de proprietate.

Astfel, consider că termenul prevăzut de art. 250 indice 2 C. proc. pen. este un termen substanțial, peremptoriu, urmând a se calcula conform dispozițiilor art. 271 C. proc. pen., sancțiunea nerespectării acestuia fiind, din punct de vedere procesual, conform art. 268 alin. 1 C. proc. pen., decăderea organelor judiciare din dreptul de a mai verifica măsura asigurătorie, respectiv nulitatea actului efectuat cu depăşirea termenului, iar din punct de vedere substanțial, încetarea de drept a măsurii asigurătorii, fiind în acest sens aplicabile dispozițiile art. 268 alin. 2 C. proc. pen., conform cărora, când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii.

Referitor la termenul de verificare a măsurilor asigurătorii în procedura de cameră preliminară, în acord cu opinia INM, agreată în unanimitate de participanții la întâlnirea pentru unificarea practicii, consider art. 250 indice 2 C. proc. pen. face o unică delimitare între faza de urmărire panală și procedurile ulterioare înregistrării dosarului la instanță. Astfel, consider că pentru faza de urmărire penală este valabil termenul de 6 luni, iar pentru faza de cameră preliminară și faza de judecată este valabil termenul comun de 1 an, termen care începe să curgă, din punctul meu de vedere, de la momentul înregistrării dosarului la instanță.

În acest sens, analizând Codul de procedură penală în ansamblu, putem constata că includerea de către legiuitor în termenul de judecată și a fazei de cameră preliminară nu reprezintă un caz izolat. Un exemplu concret îl reprezintă art. 327 lit. a C. proc. pen., conform căruia, atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal.

Astfel, observăm că legiuitorul s-a exprimat în sensul trimiterii în judecată, nu în faza de cameră preliminară, deși prima fază ulterioară terminării urmăririi penale o reprezintă, evident, faza de cameră preliminară. 

ALTE OPINII:

• Opinii extrase din Decizia ICCJ nr. 38/2022 privind soluţionarea sesizării formulate de Curtea de Apel Alba Iulia, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 671 din 05 iulie 2022:

Punctul de vedere al instanțelor judecătorești asupra chestiunii de drept supuse dezlegării:

Într-o primă orientare, majoritară, s-a apreciat că termenele instituite de prevederile art. 250² din Codul de procedură penală sunt termene de recomandare, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de apel Bacău, Iaşi, Piteşti, Oradea şi Timişoara, tribunalele Alba, Bacău, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Botoşani, Braşov, Bucureşti, Buzău, Caraş-Severin, Constanţa, Covasna, Galaţi, Harghita, Iaşi, Ilfov, Maramureş, Sălaj, Suceava, Timiş şi Vaslui, precum şi judecătoriile Alba Iulia, Buhuşi, Iaşi, Lugoj, Moldova Nouă, Piatra-Neamţ, Reşiţa, ale sectoarelor 1, 2, 4 şi 6 Bucureşti, Târgu-Neamţ, Vaslui şi Zalău.

În argumentarea opiniei exprimate, instanţele mai sus amintite au apreciat, în esenţă, că legislaţia procesual penală nu prevede o sancţiune similară celei reglementate în materia de măsuri preventive reglementată de art. 241 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, aceea a încetării de drept a măsurii în cauză.

În lipsa unui text de lege care să prevadă expres că neverificarea subzistenţei temeiurilor care au stat la baza luării/menţinerii măsurilor asigurătorii conduce la încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, o atare sancţiune nu poate fi presupusă şi, pe cale de consecinţă, nici constatată a fi intervenit. Dacă legiuitorul ar fi dorit să instituie o atare sancţiune în cazul măsurilor asigurătorii, ar fi reglementat-o expres, astfel cum este situaţia măsurilor preventive. Or, în lipsa unei atari dispoziţii exprese sancţionatoare, este nepermis a se face analogic cu sancţiunea care intervine în cazul nerespectării termenelor de verificare a măsurilor preventive.

Ca un argument în plus, cu referire exactă la măsurile asigurătorii, legiuitorul a prevăzut expres un caz de încetare a măsurilor asigurătorii, respectiv cel instituit de prevederile art. 397 alin. (5) din Codul de procedură penală, potrivit căruia măsurile asigurătorii încetează de drept în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii prin care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată în temeiul art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, iar persoana vătămată nu a introdus acţiune civilă la instanţe. Or, este lesne de observat că în situaţiile în care legiuitorul a dorit să instituie o astfel de sancţiune, precum cea a încetării de drept, a reglementat-o în mod expres.

În opinia contrară, minoritară, s-a apreciat că termenele instituite de prevederile art. 250² din Codul de procedură penală sunt termene substanţiale, de decădere, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de apel Galaţi şi Timişoara, tribunalele Arad, Hunedoara, Ialomiţa, Sibiu, Neamţ, Teleorman şi Tulcea, precum şi judecătoriile Alexandria, Bârlad, Beiuş, Bistriţa, Bolintin-Vale, Caransebeş, Huşi, Oneşti, Oraviţa, Podul Turcului, Pogoanele, Râmnicu Sărat, Roman, Roşiori de Vede, Rupea, ale sectoarelor 3 şi 5 Bucureşti, Timişoara, Videle şi Zimnicea.

În susţinerea acestei opinii, s-a arătat, în esenţă, că modificarea legislativă intervenită prin Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO) a instituit în sarcina organelor judiciare obligaţia de verificare din oficiu a subzistenţei temeiurilor măsurilor asigurătorii pe parcursul procesului penal, în termenele prevăzute de lege (6 luni în faza de urmărire penală, respectiv 1 an în cursul judecăţii).

Din expunerea de motive a actului normativ evocat se observă că această modificare a survenit ca soluţie la dificultăţile practice întâmpinate de instituţiile statului însărcinate cu valorificarea unor bunuri indisponibilizate pentru perioade îndelungate, reliefându-se astfel necesitatea ca organele judiciare să se asigure că bunurile indisponibilizate rămân la o valoare care să permită recuperarea prejudiciului, aplicarea măsurii de siguranţă a confiscării, plata amenzii ori a cheltuielilor judiciare, fără a deveni generatoare de costuri ridicate, care să nu poată fi acoperite din valorificarea lor.

În schimb, s-a susţinut că termenele sunt unele substanţiale, motiv pentru care sancţiunea nerespectării acestora este încetarea de drept a măsurii asigurătorii, în timp ce doar procedura de verificare a măsurilor asigurătorii este guvernată de norme cu caracter procedural. Cu alte cuvinte, instituţia verificării măsurilor asigurătorii are un caracter mixt, respectiv de drept substanţial în ceea ce priveşte conţinutul material al instituţiei (existenţa dreptului) şi de drept procesual în ceea ce priveşte formalitatea şi modalitatea exerciţiului acelui drept.

De asemenea, norma în discuţie reglementează o obligaţie procedurală pozitivă în sarcina organului judiciar, iar nu o simplă posibilitate. Existenţa acestei obligaţii presupune şi existenţa unui drept corelativ al organului judiciar de a aprecia asupra menţinerii, ridicării, restrângerii sau extinderii măsurilor asigurătorii. Prin urmare, consecinţa firească a nerespectării obligaţiei, respectiv a neexercitării dreptului de către organul judiciar nu poate consta decât în decăderea acestuia din dreptul său şi nulitatea actului făcut peste termen, potrivit regulilor aplicabile în materie.

Opinia specialiştilor consultaţi:

– Departamentul de Drept Public din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara și-a exprimat punctul de vedere în sensul că termenul de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în cursul judecăţii, în cadrul căruia este necesară verificarea periodică a subzistenţei temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, prevăzut de art. 250² din Codul de procedură penală, este un termen procedural, peremptoriu, iar nerespectarea acestuia atrage decăderea organelor judiciare din dreptul de a verifica măsura asigurătorie, respectiv nulitatea actului efectuat în acest sens cu depăşirea termenului.

S-a apreciat că, în ceea ce priveşte măsurile asigurătorii, spre deosebire de măsurile preventive, ele nu se dispun ab initio pentru o anumită durată, fiind considerate ca ataşate procesului penal de la dispunerea lor. Tocmai de aceea, dispozițiile legale în materie nu prevăd termene substanţiale care să reglementeze durata acestora, ci numai termene procedurale, de 6 luni, respectiv 1 an, înăuntrul cărora se impune verificarea legalităţii şi temeiniciei acestora.

– Universitatea „Nicolae Titulescu” din Bucureşti, Facultatea de Drept a apreciat că termenele instituite de art. 250² din Codul de procedură penală sunt termene substanţiale şi de decădere, iar depăşirea acestora atrage încetarea de drept a măsurii asigurătorii.

Printre altele, s-a susținut că dispoziţiile art. 268 alin. (2) din Codul de procedură penală arată că atunci când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii. Chiar dacă în reglementarea art. 249 şi următoarele din Codul de procedură penală nu există o menţiune explicită de tipul „măsura asigurătorie se ia pe o durată de”, din însăşi obligaţia verificării sale „nu mai târziu de” reiese intenţia clară a legiuitorului ca măsura asigurătorie să fie luată sau menţinută doar pentru un anumit termen limitat

S-a menționat că cele expuse anterior sunt confirmate şi de o situaţie similară care a existat sub imperiul vechiului cod de procedură penală în materia măsurilor preventive.

Astfel, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2003 privind modificarea Codului de procedură penală, în vechiul cod s-a introdus art. 160^b, care obliga instanţa ca, în cursul judecăţii, să verifice periodic, „dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive” – se poate observa formularea similară cu dispoziţia din art. 250² din Codul de procedură penală actual, pusă în discuţie.

La acel moment, art. 140 alin. (1) lit. a) din vechiul cod nu a prevăzut sancţiunea nerespectării termenului de verificare (ea a fost introdusă ulterior, prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi).

Pe acest fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia RIL nr. 7/2006, prin care s-a statuat că neverificarea de către instanţă, în cursul judecăţii, a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului major înainte de împlinirea duratei de 60 de zile, la care se referă art. 160^b din vechiul Cod de procedură penală, „atrage încetarea de drept a măsurii arestării preventive luate faţă de inculpaţi şi punerea lor de îndată în libertate”. Înalta Curte a motivat atunci inclusiv prin referire la dispoziţiile art. 23 alin. (6) din Constituţie, care au o formulare similară celei din art. 250² din Codul de procedură penală actual, pusă în discuţie („în faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate”).

S-a concluzionat că termenele maxime de 6 luni şi 1 an în care trebuie verificată măsura asigurătorie sunt termene substanţiale, peremptorii şi de succesiune, iar depășirea lor va atrage decăderea organului judiciar penal din exercitarea dreptului procesual de a dispune menţinerea măsurii asigurătorii, precum şi nulitatea actului procesual făcut peste termen, iar, din punct de vedere substanţial, încetarea de drept (ope legis) a măsurilor asigurătorii.

• Opinii extrase din Decizia ICCJ nr. 64/2022 privind soluţionarea sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1175 din 08 decembrie 2022:

Punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate

Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Ploieşti, Tribunalul Argeş, Tribunalul Vâlcea, Tribunalul Brăila, Tribunalul Galaţi, Tribunalul Harghita, Tribunalul Braşov, Tribunalul Harghita, Tribunalul Covasna, Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, Tribunalul Caraş-Severin, Tribunalul Timiş, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Bihor, Tribunalul Satu Mare, Tribunalul Botoşani, Tribunalul Suceava, Tribunalul Iaşi, Tribunalul Vaslui, Tribunalul Dolj, Tribunalul Olt, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Tribunalul Maramureş, Tribunalul Bacău, Tribunalul Sălaj, Tribunalul Alba, Tribunalul Hunedoara, Judecătoria Reghin, Judecătoria Târnăveni, Judecătoria Gheorghieni, Judecătoria Rupea, Judecătoria Reşiţa, Judecătoria Oradea, Judecătoria Negreşti-Oaş, Judecătoria Carei, Judecătoria Rădăuţi, Judecătoria Botoşani, Judecătoria Dorohoi, Judecătoria Buhuşi, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Moineşti, Judecătoria Roman, Judecătoria Iaşi, Judecătoria Paşcani, Judecătoria Vaslui, Judecătoria Bârlad, Judecătoria Filiaşi, Judecătoria Balş, Judecătoria Caracal, Judecătoria Năsăud, Judecătoria Vişeu de Sus, Judecătoria Deva au exprimat opinia că durata termenului maxim în cursul căruia judecătorul de cameră preliminară verifică dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii este de un an, iar natura termenului este de recomandare în condiţiile în care legiuitorul penal nu prevede expres o sancţiune aplicabilă în caz de nerespectare a acestui termen.

Tribunalul Brăila şi Judecătoria Reghin au arătat cu privire la termenele de 6 luni, respectiv de 1 an că sunt termene substanţiale, iar sancţiunea nerespectării lor este încetarea de drept a măsurii, având în vedere că dispoziţiile legale în discuţie reglementează o obligaţie a organelor judiciare, nu o simplă posibilitate, iar existenţa acestei obligaţii presupune existenţa unui drept corelativ al organului judiciar de a aprecia asupra menţinerii, ridicării, restrângerii sau extinderii măsurilor asiguratorii, având drept consecinţă decăderea din dreptul său şi nulitatea actului făcut peste termen.

Judecătoria Luduş, Judecătoria Alba Iulia, Judecătoria Agnita opinează că judecătorul de cameră preliminară verifică menţinerea măsurii asiguratorii în termen de cel mult 6 luni, a cărui natură este de recomandare.

Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Neamţ, Tribunalul Tulcea, Tribunalul Iaşi, Tribunalul Mehedinţi, Tribunalul Sibiu, Judecătoria Târnăveni, Judecătoria Gheorghieni, Judecătoria Caransebeş, Judecătoria Moldova Nouă, Judecătoria Oraviţa, Judecătoria Lugoj, Judecătoria Giurgiu, Judecătoria Roşiori de Vede, Judecătoria Bolintin-Vale, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Videle, Judecătoria Zimnicea, Judecătoria Beiuş, Judecătoria Suceava, Judecătoria Gura Humorului, Judecătoria Fălticeni, Judecătoria Darabani, Judecătoria Podu Turcului, Judecătoria Piatra-Neamţ, Judecătoria Paşcani, Judecătoria Hârlău, Judecătoria Răducăneni, Judecătoria Huşi, Judecătoria Corabia, Judecătoria Bistriţa, Judecătoria Turda, Judecătoria Baia Mare, Judecătoria Sighetu Marmaţiei, Judecătoria Zalău şi Judecătoria Pătârlagele opinează că, în ceea ce priveşte natura termenului maxim în cursul căruia judecătorul de cameră preliminară verifică dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, acesta este un termen substanţial, iar nerespectarea lui duce la încetarea de drept a măsurii.

Opinia specialiştilor consultaţi:

– Facultatea de Drept, Centrul de Cercetări în Ştiinţe Penale din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara a opinat în sensul că pentru faza de cameră preliminară este valabil termenul de 1 an, apreciindu-ce că în noţiunea de „judecată” intră şi faza de cameră preliminară. S-a considerat că termenul de verificare de un an de zile curge de la momentul începerii procedurii de cameră preliminară. A se considera că pentru procedura de cameră preliminară curge un termen distinct de cel prevăzut în faza de judecată ar presupune o interpretare prin adăugare la lege, câtă vreme textul de la art. 250² din Codul de procedură penală nu prevede un termen distinct aferent procedurii de cameră preliminară.

De asemenea, sa considerat că termenele prevăzute de art. 250² din Codul de procedură penală sunt termene de decădere.

 – Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Craiova a opinat că în ceea ce priveşte problema expusă la punctul 1, în raport cu dispoziţiile art. 250² din Codul de procedură penală, termenul maxim în cursul căruia judecătorul de cameră preliminară verifică dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii este de 1 an de la sesizarea instanţei de judecată.

În ceea ce priveşte problema expusă la punctul 2, în raport cu dispoziţiile art. 250² din Codul de procedură penală s-a apreciat că termenul în cursul căruia judecătorul de cameră preliminară verifică dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii este de recomandare, şi nu unul de decădere, întrucât, în ceea ce priveşte instituţia măsurilor asigurătorii, textul de lege nu prevede o dispoziţie expresă care să prevadă sancţiunea încetării de drept a măsurii asiguratorii.

Care este punctul tău de vedere? (mai jos găsești formularul pentru comentarii)