Uciderea din culpă. Latura subiectivă. Culpa profesională

Forma de vinovăție este culpa, în ambele modalități prevăzute de art. 16 alin. 4 din Codul penal, respectiv culpa cu prevedere (ușurința) și culpa simplă (neglijența).

Există culpă cu prevedere când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale (moartea victimei), dar nu acceptă producerea lui, socotind fără temei că el nu se va produce (art. 16 alin. 4 lit. a C. pen.). Spre exemplu, se va reține culpa cu prevedere în cazul conducătorului unui autovehicul care, cunoscând că are sistemul de frânare defect, bazându-se pe experiența și calitățile sale și pe faptul că va circula cu viteză redusă, conduce autovehiculul pe drumurile publice, cu consecința producerii unui accident de circulație din care a rezultat decesul unei persoane.

Specific culpei cu prevedere este faptul că autorul se bazează pe anumite împrejurări obiective, reale, apreciate de acesta ca fiind suficiente pentru ca rezultatul să nu se producă, chiar dacă la o analiză obiectivă ele se dovedesc insuficiente. Dacă făptuitorul s-ar bizui pe întâmplare sau noroc, se va reține intenția indirectă, nu culpa cu prevedere. 

După cum se observă, culpa cu prevedere, sub aspectul factorului intelectiv, se aseamănă cu intenția indirectă, în sensul că făptuitorul prevede rezultatul posibil al faptei sale, cu deosebirea că în cazul intenției indirecte el acceptă rezultatul eventual, pe când în cazul culpei nu îl acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce. Datorită identității factorului intelectiv al intenției indirecte și al culpei cu prevedere, uneori, în practică, deși se reține aceeași stare de fapt, instanțele pronunță soluții diferite. Astfel, s-a reținut în fapt că inculpatul, după ce a consumat băuturi alcoolice, s-a urcat pe terasa blocului de 8 etaje, situat în apropierea unei piețe agro-alimentare, cu scopul de a fixa suportul unei antene TV, iar în timpul operațiunii a aruncat peste marginea terasei două cărămizi și un suport metalic de antenă, una dintre cărămizi lovind în cap un trecător, cu consecința decesului acestuia. Prima instanță și cea de apel au considerat că este vorba de o ucidere din culpă cu prevedere, însă Curtea Supremă de Justiție a apreciat că, aruncând cărămizile în timpul zilei, de pe terasa unui bloc cu 8 etaje, într-o zonă circulată, inculpatul a avut o atitudine de indiferență față de eventualitatea producerii morții vreunei persoane, considerând că este vorba de o infracțiune de omor săvârșită cu intenție eventuală.[1]

Există și situații în care, chiar dacă în speță există aparența unui accident rutier (faptă comisă din culpă), împrejurările obiective ale faptei ar putea conduce spre reținerea unei intenții indirecte (eventuale), cu încadrarea faptei în omor sau omor calificat. Un exemplu din practică îl prezintă condamnarea definitivă a unei persoane pentru săvârșirea infracțiunilor de omor calificat și tentativă la omor calificat, reținându-se următoarea situație de fapt: Inculpatul, circulând cu o viteză peste limita legal admisă în localități, viteza medie cu care inculpatul s-a deplasat de la ultima intersecție până la momentul impactului fiind de 88 km/h, a declanșat o stare de pericol potențial, care putea fi stinsă prin reducerea vitezei. În momentul în care acesta a depășit axul drumului, cu cel puțin 55 m înainte de impact, intrând pe contrasens, a declanșat o nouă stare de pericol, care s-a suprapus peste starea de pericol inițială. Imediat, cu aproximativ 55 m înainte de intrarea în intersecție, fiind pe contrasens, inculpatul a constatat că vizibilitatea asupra părții drepte a intersecției era blocată de tramvaiul și autoturismele care între timp au oprit la semaforul ce arăta culoarea roșie. În acest context factual, respectiv inculpatul conducea cu o viteză de aproximativ 88 km/h, se deplasa pe contrasens și cu vizibilitatea blocată asupra părții drepte a intersecției, la aproximativ 55 m de intersecție, a luat hotărârea, ori și-a menținut hotărârea deja luată, de a nu opri la culoarea roșie a semaforului, deplasându-se spre intersecție cu viteză, ajungând în momentul premergător impactului la cca. 96 km/h, declanșând astfel o stare de pericol iminent.[2]

Culpa fără prevedere există când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă (art. 16 alin. 4 lit. b C. pen.).

După unii autori, pentru reținerea culpei cu prevedere trebuie întrunite cumulativ două condiții, prima condiție fiind reprezentată de neprevederea de către făptuitor a rezultatului faptei sale, iar cea de-a doua condiție de obligația (trebuia) și posibilitatea (putea) de a prevedea rezultatul.[3] În ceea ce mă privește, în acord cu alți autori[4], consider că în sintagma ,,trebuia și putea să prevadă” sunt cuprinse, de fapt, două condiții, nu una; ,,putea” se analizează numai după ce s-a stabilit că ,,trebuia”; prin urmare, când se constată că ,,nu trebuia” să prevadă nu se mai discută dacă în concret ,,ar fi putut”.

Pe cale de consecință, culpa fără prevedere presupune îndeplinirea cumulativă a trei condiții, și anume:

• făptuitorul să nu fi prevăzut rezultatul faptei sale;
• să existe obligația de prevedere a rezultatului;
• să existe posibilitatea de prevedere a rezultatului.

În ceea ce privește condiția existenței obligației de prevedere a rezultatului, îndeplinirea acesteia se verifică pe baza unui criteriu obiectiv, analizându-se dacă orice om normal și cu pricepere obișnuită ar fi fost capabil să prevadă acel rezultat. Obligația de prevedere poate rezulta din existența vreunei reguli de conduită descrisă sau cuprinsă într-un act normativ ce reglementează exercitarea unei funcții, profesii, meserii sau activități Astfel, în cazul culpei profesionale, condiția ,,trebuia să prevadă” se va constata ca îndeplinită odată cu constatarea încălcării vreunei reguli specifice de conduită. Spre deosebire de activitățile nespecializate, în privința cărora obligațiile de diligență se stabilesc, în principiu, prin raportare la regulile generale de conduită socială, în cazul activităților cu caracter profesional obligația de diligență – obligația de a prevedea – se raportează la regulile specializate de conduită. În ceea ce privește culpa medicală, s-a apreciat în doctrină că obligația de prevedere se stabilește prin raportare la atitudinea pe care ar fi adoptat-o într-o situație dată și în circumstanțe similare un alt medic, de aceeași formație profesională și experiență.[5]

Referitor la posibilitatea de prevedere a rezultatului, această condiție presupune o verificare în concret, în raport cu felul activității în exercitarea căreia s-a săvârșit fapta din culpă și cu persoana celui care a comis-o. Verificarea se face pe baza unui criteriu subiectiv, constând în verificarea posibilităților reale, efective, a făptuitorului de a prevedea rezultatul în momentul săvârșirii faptei, în raport cu aptitudinile sale personale. Se au în vedere în acest sens particularitățile psihofizice, intelectuale, experiența și pregătirea făptuitorului, toate raportate la momentul și condițiile concrete de comitere a faptei.[6]  

În practica judiciară s-a reținut culpa simplă în situația militarului aflat în serviciul de pază care a lăsat arma încărcată și nesupravegheată într-un loc în vecinătatea căruia se afla un grup de copii, iar unul dintre copii, profitând de absența militarului, în joacă, a manevrat arma și a împușcat mortal unul dintre copii. S-a apreciat că militarul se face vinovat, pe lângă infracțiunea de încălcarea consemnului, de infracțiunea de ucidere din culpă, deoarece, având în vedere împrejurările comiterii faptei și pregătirea pe care o avea, trebuia și putea să prevadă rezultatul faptei sale.[7]

Întrucât legea penală nu distinge între diferitele grade de culpă, cea mai ușoară dintre ele atrage răspunderea penală a autorului faptei, urmând ca la individualizarea pedepsei să se țină cont de gravitatea culpei.[8]

După unii autori, fapta medicului care și-a îndeplinit obligațiile de specialitate și a efectuat o intervenție chirurgicală, însă victima a decedat din cauza altei maladii nedescoperite, nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă, întrucât lipsește vinovăția.[9] De asemenea, s-a apreciat că în cazul culpei exclusive a victimei este înlăturată tipicitatea subiectivă.[10] În ceea ce mă privește, aplicând teoria imputabilității obiective, consider că în aceste situații lipsește tipicitatea obiectivă, fiind incident, în primul caz, riscul permis, iar în ce de-al doilea caz, riscul permis sau riscul culpabil, în funcție de particularitățile speței.

Culpa concurentă a victimei la producerea rezultatului nu înlătură tipicitatea faptei, însă acest aspect va fi avut în vedere atât la individualizarea pedepsei, cât și la stabilirea cuantumului despăgubirilor civile, în cazul în care persoana vătămată s-a constituit parte civilă în procesul penal.[11]

S-a mai apreciat în literatura de specialitate că, în ceea ce privește domeniile de activitate profesională în care sunt instituite reguli specifice pentru protecția vieții persoanelor (circulația rutieră, navală, pe căile ferate, sectorul medical etc.), culpa se analizează atât prin referire la regulile specifice, cât și prin referire la cele de drept comun.[12]

În ceea ce privește culpa profesională, sarcina dovedirii culpei persoanei care a exercitat profesia sau meseria ori a efectuat activitatea cu nerespectarea dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere revine parchetului, legea neinstituind o prezumție relativă în sensul că nerespectarea dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere echivalează cu comiterea faptei din culpă.[13] Astfel, organele judiciare pot folosi prezumțiile simple, care trebuie coroborate cu probe din care să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, existența culpei cu privire la decesul victimei.

Se va reține infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, iar nu aceea de ucidere din culpă, în situația în care autorul, acționând cu intenția de a produce suferințe fizice unei persoane, din culpă cauzează moartea acesteia. Diferența dintre infracțiunea de ucidere din culpă și infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este aceea că în cazul infracțiunii de ucidere din culpă autorul nu a urmărit sau acceptat nici măcar producerea unor suferințe fizice victimei, în timp ce infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte implică intenția de a lovi sau vătăma.[14]

Exemplu din practică de cauză în care s-a reținut culpa egală a inculpatului și a victimei, de câte 50% fiecare:

Hotărârea nr. 951/2023 din 07.09.2023 pronunțată de Curtea de Apel Galați: ,,Făcând propria analiză a situației de fapt reținută în speță, în raport de actele dosarului și de modalitatea în care s-a reținut că s-a produs accidentul rutier din data de 07.08.2020 supus analizei în prezenta cauză, Curtea consideră că se impune a se reține o culpă a inculpatului în producerea accidentului de 50%, dar și o culpă a victimei de 50%. Astfel, în defavoarea victimei pledează nu doar valoarea extrem de ridicată a alcoolemiei descoperite de medicii legiști cu ocazia efectuării necropsiei (3,73 g‰ alcool), ci și faptul că aceasta a circulat pe partea stângă a bicicletei pe sensul ###### –######, cu toate că avea obligația de a circula pe acostamentul de pe partea stângă a sensului său de deplasare (art. 72 alin. 1 din  OUG nr. 195/2002). Expunându-se riscului de a se deplasa în astfel de condiții, precum și în lipsa mijloacelor de iluminare și a dispozitivelor reflectorizant-fluorescente, care erau obligatorii potrivit legii (art. 70 alin. 3 din OUG nr. 195/2002), este evident că modalitatea de deplasare nu îi asigura victimei niciun minim de siguranță, ceea ce a concurat în mod vădit, într-o proporție mare, la rezultatul nefast produs. De altfel, aceste aspecte sunt reliefate și de experții desemnați în cauză, care au concluzionat că starea de pericol inițial a fost declanșată de victimă, care circula pe sensul ######-######, pe partea stângă a bicicletei, cu toate că avea obligația de a circula pe acostamentul de pe partea stângă a sensului său de deplasare. Totodată, aceștia au arătat că, producerea evenimentului rutier ar fi putut fi evitată de inculpatul ###### ####### ########, dacă circula cu viteza maximă admisă pentru segmentul de drum implicat în speță și nu părăsea sensul de deplasare, intersectând culoarul de deplasare al pietonului, dar și de victimă, dacă circula pe acostamentul sensului ######-######. În acest context, este indubitabil că în cauza dedusă judecății subiecții infracțiunii de ucidere din culpă se află în ipoteza unei așa numite „confluențe de riscuri”, cum a fost denumită de doctrină, în sensul că atât conduita victimei, cât și conduita autorului, deși distincte, au contribuit împreună la producerea rezultatului vătămător, un raport procentual echitabil în ceea ce privește culpa ###### ##### ## ##/50. În altă ordine de idei, Curtea reamintește că, la evaluarea culpei în producerea accidentului se analizează mai întâi dacă cei implicați au respectat regulamentul rutier, or, așa cum s-a menționat anterior, Curtea a constatat că atât inculpatul cât și victima nu au respectat regulamentul de circulație rutieră. Apoi se analizează dacă faptele contrare regulamentului sunt în raport de cauzalitate cu accidentul, or, în cauza de față, este de netăgăduit că dacă victima nu ar fi circulat neregulamentar pe partea dreaptă a acostamentului în condițiile expuse anterior, aceasta nu ar fi fost lovită și ucisă de către autoturism la momentul şi locul respectiv. Așadar, în raport de toate aceste argumente, Curtea constată că, rezultatul final produs este culpa ambelor persoane (atât a inculpatului cât și a victimei), în procente egale, de câte 50% fiecare.”[15]

Care este punctul tău de vedere? (mai jos găsești formularul pentru comentarii)

BIBLIOGRAFIE:

[1] Ilie Pascu, Traian Dima, Costică Păun, Mirela Gorunescu, Vasile Dobrinoiu, Mihai Adrian Hotca, Ioana Chiș, Maxim Dobrinoiu, Noul cod penal comentat. Partea generală, ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, 2016, p. 139-140.

[2] Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială. Volumul I, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 113; Sergiu Bogdan, Doris Alina Șerban, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei și contra înfăptuirii justiției, Ediția a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 106-110; Hotarâre nr. 178/2018 din 14.03.2018 pronunțată de Curtea de Apel Iași, cod RJ 7g485794 (https://www.rejust.ro/juris/7g485794)

[3] Ilie Pascu, Traian Dima, Costică Păun, Mirela Gorunescu, Vasile Dobrinoiu, Mihai Adrian Hotca, Ioana Chiș, Maxim Dobrinoiu, Noul cod penal comentat. Partea generală, ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, 2016, p. 141.

[4] I. Kuglay, Răspunderea penală pentru malpraxis medical, Ed. C.H. Beck, București, 2021, p. 112.

[5] I. Kuglay, Răspunderea penală pentru malpraxis medical, Ed. C.H. Beck, București, 2021, p. 112.

[6] Ilie Pascu, Traian Dima, Costică Păun, Mirela Gorunescu, Vasile Dobrinoiu, Mihai Adrian Hotca, Ioana Chiș, Maxim Dobrinoiu, Noul cod penal comentat. Partea generală, ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, 2016, p. 141; Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială. Volumul I, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 117.

[7] Ion Rusu, Ioana Rusu, Bogdan Bîrzu, Drept penal. Partea Specială. Volumul I, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 136-137.

[8] Decizia CCR nr. 404/2023, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1046 din 17 noiembrie 2023, paragraful 21.

[9] Valerian Cioclei, Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului, Ediția a 5-a, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 54.

[10] T. Toader, Drept penal. Partea specială, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2019, p. 60.

[11] Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială. Volumul I, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 109.

[12] Ion Ristea, Drept penal. Partea specială, Vol. I, Ediția a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 55; Vasile Dobrinoiu s.a., Noul Cod penal comentat. Partea specială, Ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 46;

[13] G. Bodoroncea s.a., Codul penal. Comentariu pe articole, Ediția a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 688.

[14] Ion Rusu, Ioana Rusu, Bogdan Bîrzu, Drept penal. Partea Specială. Volumul I, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 134-135.

[15] Hotarâre nr. 951/2023 din 07.09.2023 pronunțată de Curtea de Apel Galați, cod RJ 72ge4d678 (https://www.rejust.ro/juris/72ge4d678).