Uciderea din culpă. Legătura de cauzalitate. Teoria imputabilității obiective

Este necesar ca moarte victimei să fi avut drept cauză acțiunea sau inacțiunea făptuitorului.[1] În literatura de specialitate s-a susținut că existența legăturii de cauzalitate nu presupune o cauzalitate exclusivă, la acțiunea autorului putându-se adăuga și alte cauze preexistente, concomitente sau survenite, fără ca acestea să excludă legătura de cauzalitate atunci când se constată că în complexul acestor cauze fără intervenția acțiunii autorului moartea victimei nu s-ar fi produs.[2]

De remarcat că în descrierea faptei de ucidere din culpă nu apare o expresie anume care să sugereze legătura cauzală, însă aceasta rezultă implicit, din descrierea acțiunii (fiind o acțiune cu rezultat comprimat). Substantivul derivat dintr-un verb – uciderea – folosit în descrierea faptei de ucidere din culpă, arată nu numai în ce constă acțiunea incriminată, dar și rezultatul și, implicit, potențele cauzale ale acțiunii.[3]

Fiind o infracțiune de rezultat, legătura de cauzalitate trebuie dovedită de acuzare, obiectiv și exclusiv pe baza probelor, la standardul probei ,,dincolo de orice îndoială rezonabilă”.

Determinarea existenței legăturii de cauzalitate implică stabilirea unui raport cauză-efect între acțiunea inculpatului și urmarea imediată. Poate exista infracțiunea de ucidere din culpă și în cazul în care decesul victimei a fost provocat de un animal, spre exemplu de un câine lăsat nesupravegheat de către stăpân, putându-se stabili o legătură de cauzalitate între omisiunea stăpânului de a supraveghea animalul și decesul victimei.[4]

Este unanim acceptat în doctrină și jurisprudență că stabilirea legăturii de cauzalitate (ca liant între elementul material = cauză și urmarea imediată = efect) prezintă dificultăți în cazul infracțiunilor de rezultat, mai ales în cazul acelora la care au contribuit pentru producerea rezultatului acțiuni sau inacțiuni ale mai multor persoane, la care s-au interpus și anumite împrejurări, care l-au influențat.

Astfel, pot apărea dificultăți în determinarea legăturii de cauzalitate, în situații precum:

• exercitarea de către mai multe persoane de acțiuni sau inacțiuni, care produc o urmare socialmente periculoasă unică – decesul victimei;
• contribuția victimei la agravarea stării sale de sănătate și, implicit, la deces (spre exemplu, refuzul victimei de a urma tratamentul medical prescris, considerându-l inadecvat stării sale de sănătate sau incompatibil cu credința sa religioasă);
• culpa medicală ulterioară, cu ocazia acordării îngrijirilor medicale și tratamentului medical victimei (de pildă, aplicarea în mod eronat a unei proceduri medicale care conduce la decesul pacientului ajuns în comă la spital);
• contribuția ulterioară a unui terț prin acte violente sau nonviolente la agravarea stării de sănătate și, implicit, la deces (de exemplu, accidentarea succesivă a victimei de către mai mulți conducători auto).[5]

Ca efect al acestor dificultăți, s-au născut mai multe teorii privitoare la stabilirea legăturii de cauzalitate, care pot fi grupate în jurul a două teze: teza monistă și teza pluralistă. Teza monistă cuprinde teoria cauzei preponderente, teoria cauzei adecvate sau a cauzei tipice și teoria cauzei terminale sau proxime, toate acestea susținând că, dintre acțiunile care au precedat rezultatul, una sigură trebuie considerată drept cauză a efectului produs, celelalte acțiuni având semnificația unor condiții fără relevanță juridico-penală. În opoziție cu teza monistă, potrivit tezei pluraliste, producerea urmării imediate poate fi consecința unui concurs de cauze, iar în cadrul acestei teze sunt conturate mai multe teorii, printre cele mai importante fiind teoria echivalenței condițiilor (sau teoria condiției sine qua non) și teoria condiției necesare.

Dintre teoriile anterior menționate, în literatura de specialitate română, precum și în unele soluții din practica judiciară, a fost agreată teoria echivalentei condițiilor.

Astfel, în doctrină s-a reținut că teoria echivalentei condițiilor consideră drept cauză a oricărui rezultat condițiile care l-au precedat, dacă acestea au fost indispensabile rezultatului, încât fără ele acesta nu s-ar fi realizat (sine qua non). Prin urmare, toate condițiile care îndeplinesc cerințele de mai sus sunt considerate cauze, indiferent de contribuția concretă a fiecăreia la producerea efectului. Pentru a se stabili dacă o condiție a fost necesară rezultatului, se folosește metoda izolării în gândire (eliminarea ipotetică), o condiție fiind necesară atunci când, eliminată mental din procesul cauzal, rezultatul nu s-ar putea produce. Odată stabilită condiția necesară, legătura cauzală nu este întreruptă nici dacă a intervenit între condiție și rezultat acțiunea forțelor naturii, a altor persoane sau a victimei.

Unii autori au considerat că determinarea cauzalității potrivit teoriei echivalenței condițiilor a fost abandonată de majoritatea sistemelor de drept și că legătura de cauzalitate ar trebui apreciată în funcție de teoria imputabilității obiective, considerându-se că algoritmul propus de această teorie se potrivește cel mai bine infracțiunilor de rezultat.[6] S-a considerat că principalul avantaj al teoriei echivalenței condițiilor îl reprezintă simplitatea, iar marele său neajuns îl reprezintă imprecizia, dat fiind faptul că aplicarea teoriei poate urca până la infinit pe lanțul cauzal și la recunoașterea drept cauze a numeroase împrejurări cărora nu li se poate recunoaște această calitate. De pildă, ar putea fi considerați condiție-cauză a morții victimei chiar părinții autorului, deoarece fără existența acestora n-ar fi putut apărea pe lume infractorul.[7] Neajunsurile acestei teorii și-au pus amprenta și în practică, într-o cauză considerându-se vinovat de decesul unei persoane conducătorul autovehiculului care a accidentat-o, deși în urma intervenției medicale inițiale s-a înlăturat riscul de deces, iar după ajungerea la spital, în urma efectuării defectuoase a drenajului pleural, s-a lezat cu trocarul cordul victimei, S-a apreciat că fără fapta inculpatului de a accidenta victima aceasta nu ar fi ajuns la spital și nu ar fi decedat.[8]

În ceea ce ne privește, ne raliem opiniei anterior menționate, considerând că teoria imputabilității obiective prezintă cele mai multe garanții pentru stabilirea corectă a legăturii de cauzalitate.

Teoriei imputabilității obiective (teoria imputării obiective a rezultatului)

Astfel, potrivit teoriei imputabilității obiective (teoria imputării obiective a rezultatului), accentul nu trebuie pus pe necesitatea de a identifica existența unui raport cauzal efectiv între acțiune/inacțiune și rezultat, ci pe condițiile în care i s-ar putea imputa autorului faptei rezultatul ca reprezentând consecința acțiunii sale. În această analiză nu prezintă relevanță dacă prin acțiunea inculpatului a fost cauzat rezultatul, ci dacă urmarea imediată poate fi, în mod obiectiv, imputată acuzatului, drept consecință a acțiunii/inacțiunii sale. Așadar, stabilirea raportului cauzal, deși este o condiție necesară pentru ca fapta să-i fie imputată autorului, nu este suficientă, fiind necesar ca acțiunea să fi majorat riscul producerii rezultatului ilicit și, în plus, rezultatul să coincidă cu acela pe care norma legală urmărea să-l prevină prin incriminare.

În fond, teoria imputării obiective a rezultatului își are baza în teoria echivalenței condițiilor, fiind un răspuns la imensitatea oceanului cauzal deschis de aceasta.

Ceea ce caracterizează teoria imputabilității obiective este realizarea unei verificări în două etape, după cum urmează:

• în prima etapă se verifică dacă fapta a creat un pericol relevant din punct de vedere juridic pentru valoarea socială ocrotită;
• în a doua etapă se analizează dacă rezultatul produs este o consecință a stării de pericol creată prin acțiune.[9]

În cazul infracțiunilor de pericol concret analiza se va opri la prima etapă, deoarece în acest caz nu trebuie să demonstrăm decât că acțiunea sau inacțiunea autorului a creat efectiv starea de pericol cerută de norma de incriminare.[10]

În prima etapă a analizei se verifică incidența riscului permis [presupune că nu orice activitate periculoasă conduce automat la circumscrierea sa în sfera riscurilor relevante din punct de vedere penal, unele activități, precum conducerea autoturismului pe drumurile publice, producând prin ele însele un anumit pericol, însă pericolul este acceptat, în măsura în care autorul respectă întreg ansamblul de norme care reglementează activitatea respectivă; în măsura în care se concretizează un risc autorizat, prevăzut de lege (permis), rezultatul vătămător se produce cu ocazia/pe fondul comportamentului respectiv, dar nu din cauza acestuia], a riscului inexistent (imputarea va fi exclusă atunci când autorul nu a sporit riscul pentru valoarea socială ocrotită, pericolul relevant existând doar în reprezentarea sa subiectivă, fiind o simplă dorință sau speranță a acestuia; spre exemplu, cumpărarea unor bilete de vacanță într-o țară cu risc ridicat de contactare a unor viruși, cu speranța că victima se va îmbolnăvi fatal din cauza unui virus exotic specific regiunii, nu poate fi considerată o acțiune aflată în raport cauzal cu decesul) sau a riscului diminuat (privește situațiile în care autorul micșorează un pericol deja existent pentru valoarea socială ocrotită; spre exemplu, autorul, văzând că un obiect se îndreaptă spre capul victimei, o împinge astfel încât să fie lovită într-o zonă mai puțin vulnerabilă). În cazul în care se constată incidența vreunuia dintre aceste riscuri, nu se poate vorbi de un pericol relevant din punct de vedere juridic pentru valoarea socială ocrotită, fapta nefiind tipică.[11]

Aplicarea riscului permis s-a făcut, cu efectul achitării inculpatului, considerându-se că fapta nu este prevăzută de legea penală, cu privire la conducătorul autovehiculului care a lovit mortal un biciclist. S-a stabilit că, respectând toate dispozițiile legale care reglementează activitatea de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice, inculpatul a avut o conduită licită, ce se circumscrie sferei riscului permis de lege. Instanța a considerat că inculpatul a respectat prevederile art. 35 alin. (1) din O.U.G. 195/2002, conform căruia, ,,participanții la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluența și siguranța circulației, să nu pună în pericol viața sau integritatea corporală a persoanelor și să nu aducă prejudicii proprietății publice ori private”, și ale art. 48 din OUG nr. 195/2002, conform căruia ,,conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză și să o adapteze în funcție de condițiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiții de siguranță”, dat fiind faptul că din raportul de expertiză criminalistică rezultă că acesta avea o viteză inferioară vitezei maxime permise de lege pe acel sector de drum, viteză care îi permitea oprirea autovehiculului până la locul impactului, considerându-se că producerea accidentului s-a datorat inițierii manevrei de schimbare a direcției de mers/de virare la stânga (în vederea traversării) de către victimă (biciclist), în urma căreia acesta a pătruns pe sensul de mers al autoturismului, pe o traiectorie de intersectare cu cea a acestuia (cu atât mai mult cu cât manevra respectivă era interzisă pe acel sector de drum). S-a apreciat că în ipoteza și în condițiile analizate conducătorul auto nu avea posibilitatea de a evita și nici de a preveni producerea accidentului. Instanța care a pronunțat soluția anterior menționată a mai reținut următoarele aspecte relevante: ,,..în multe domenii, dar în special în cel al traficului rutier, legiuitorul a impus unele interdicții/obligații a căror nerespectare fundamentează, în general, crearea riscului nepermis. O problemă delicată este însă determinată de acele situații în care inculpatului – participant la trafic, nu i se impune o obligație specifică de prudență (cum ar fi regulile privind prioritatea de trecere, condițiile în care are loc depășirea, limitările de viteză etc.), ci legiuitorul folosește norme generale care nu impun reguli coercitive și care pot fi calificate, mai degrabă, ca fiind norme cadru. În aceste ipoteze, obligațiile generale de prudență, precum cele reglementate de art. 35 alin. (1) și art. 54 alin. (1) din O.U.G. 195/2002, trebuie supuse interpretării sistematice, logice și istorico-teleologice, prin raportare la celelalte dispoziții referitoare la obligațiile participanților la trafic, respectiv la interdicțiile specifice și prevăzute expres de legiuitor. Prin urmare, aceste norme – cadru, generale, trebuie completate in concreto cu alte dispoziții legale cu caracter special, care reglementează obligații specifice și concrete pentru participantul la trafic, pentru că doar o încălcare a unei obligații particulare de prudență poate să conducă la depășirea riscului permis de legiuitor. Astfel cum în mod corect s-a subliniat în literatura de specialitate, o angajare automată a răspunderii penale, bazată pe norme laxe și generale, ce pot fi considerate un soi de “jolly – joker” aflat la dispoziția organelor judiciare, ar duce la descurajarea membrilor corpului social să efectueze activități în anumite domenii, care, în pofida faptului că presupun pericole, prezintă, fără îndoială, o reală utilitate în progresul societății, la fel cum este cazul conducerii de vehicule pe drumurile publice…… instanța reamintește că și jurisprudența Curții Constituționale a României validează această modalitate de aplicare în practica judiciară a dispozițiilor art. 35 alin. (1) din O.U.G. 195/2002, dar raționamentul instanței constituționale poate fi aplicat mutatis – mutandis și în cazul dispozițiilor art. 54 alin. (1) din O.U.G. 195/2002….. Nu se poate aprecia că inculpatul trebuia să se asigure și din punct de vedere al unui eventual biciclist sau pieton care putea să se angajeze neregulamentar în traversarea străzii, dat fiind că dispozițiile art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 impun obligația generală de a nu pune în pericol siguranța celorlalți participanți la trafic, dar luând în considerare participanții care în mod legal ar trebui să fie prezenți în trafic în zona respectivă. (a se vedea, în același sens, e.g., C.A. Constanța dec. pen. 179/24.02.2021). Dacă s-ar proceda altfel, s-ar ajunge la reținerea unei culpe (în sens obiectiv) în sarcina oricărui conducător auto care accidentează o persoană, indiferent de comportamentul rutier al acesteia din urmă, care traversează neregulamentar, printr-un loc nepermis. A cere inculpatului să supravegheze cu atâta atenție calea de rulare, încât să poată să anticipeze orice comportament ilegal și imprevizibil, ar echivala cu tragerea la răspundere a inculpatului pentru fapta victimei înseși, care nu a luat nicio măsură de siguranță pentru viața sa.” (Hotărârea nr. 93/2024 din 13.02.2024 pronunțată de Judecătoria Vișeu de Sus)[12]

Pentru considerente similare, într-o altă speță s-a dispus achitarea inculpatului care, executând o manevră de mers înapoi, a accidentat mortal un pieton care a traversat prin loc nepermis. (Hotărârea nr. 801/2023 din 28.11.2023 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București[13]). De asemenea, Judecătoria Sectorului 2 București, prin sentința penală nr. 259/07.04.2023, definitivă prin decizia penală nr. 49/18.01.2024 a Curții de Apel București, a dispus achitarea inculpatului care, conducând regulamentar, a accident mortal o persoană ce a traversat printr-un loc nepermis, considerând că este incident riscul permis, reținându-se, printre altele, că ,,în lipsa încălcării unor dispoziții legale care reglementează obligații sau interdicții specifice, concrete, din O.U.G. 195/2002 sau din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002, cu înrâurire asupra rezultatului produs, nu se poate reține nici încălcarea dispozițiilor art. 35 alin. (1), art. 48 și art. 54 alin. (1) din O.U.G. 195/2002. A interpreta altfel înseamnă a stabili, pe cale pretoriană, o răspundere obiectivă/automată, dincolo de orice culpă/limite previzibile, oricând și pentru orice eveniment rutier în care este implicat un conducător de vehicul, ceea ce nu este specific răspunderii penale reglementate prin Codul penal român.”[14]

Din decizia Curții Constituționale nr. 414/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 57 din 19 ianuarie 2021 (paragrafele 14 și 17), rezultă că art. 35 alin. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 este o normă generală, care obligă la un comportament preventiv pentru protecția valorilor nominalizate (viața, integritatea corporală a persoanelor și proprietatea publică sau privată), considerând că în mod constituțional legiuitorul a optat pentru o reglementare ce presupune un anumit grad de abstractizare și de generalitate, revenind organelor de urmărire penală și instanței de judecată în procesul de interpretare și aplicare al legii rolul de a identifica în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 și în Regulamentul de aplicare a acesteia faptele ce se circumscriu noțiunii generice de „comportament” din cuprinsul art. 35 alin. 1. Din această decizie rezultă necesitatea coroborării dispozițiilor legale generice cu dispoziții legale specifice.

Referitor la cea de-a doua etapă a analizei, în această etapă se verifică dacă rezultatul produs este o consecință a stării de pericol create prin conduita inițială neautorizată a inculpatului. În măsura în care rezultatul nu este o materializare progresivă a stării de pericol evidențiate în prima etapă, ci este o concretizare a unui pericol distinct, acest rezultat nu îi poate fi imputat autorului. Imputarea rezultatului va fi exclusă în caz de: risc deviat (rezultatul nu se produce ca urmare a concretizării riscului creat de autor pentru valoarea social protejată, ci are loc, în concret, din alte cauze, care se suprapun sau succedă pericolului inițial creat de autor; evenimentul nou survenit trebuie să fie optim să modifice cursul cauzal); risc culpabil (fapta autorului generează o stare de pericol pentru valoarea socială protejată, dar rezultatul se produce ca urmare a aportului decisiv al victimei; este vorba, de fapt, de o ipoteză particulară a riscului deviat); risc egal (riscul la care ar fi fost supusă victima ar fi fost același, chiar dacă autorul ar fi respectat cu strictețe normele de prudență în domeniu); risc neprotejat (rezultatul produs nu este cuprins în sfera de protecție a normei juridice încălcate). În cazul în care se identifică incidența vreunuia dintre riscurile anterior menționate, se va dispune clasarea/achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. – lipsa legăturii de cauzalitate.[15]

În practică, în urma susținerii de către inculpat că victima nu a decedat ca urmare a vătămării organelor vitale prin accident, ci ca urmare a septicemiei dezvoltate in urma infecțiilor contactate in cadrul unităților spitalicești, într-un sistem sanitar bolnav, respectiv că nu poate fi tras la răspundere penală nici pentru diabetul zaharat de tip II A care a îngreunat vindecarea membrelor inferioare ale victimei, în concurs cu infecțiile contactate, instanța a apreciat că inculpatul se prevalează de fapt de un risc deviat în raportul de cauzalitate pentru a justifica faptul că nu există raport de cauzalitate între accidentul rutier și moartea victimei, însă a considerat că susținerile inculpatului sunt neîntemeiate, dat fiind faptul că, după cum rezultă din concluziile raportului de expertiză, moartea victimei s-a datorat unui traumatism de membre cu fractură tibie stângă și plagă delabrantă coapsa dreaptă, pericol cauzat prin producerea accidentului, care a înlesnit complicarea în evoluție cu infecții repetate și șoc toxico-septic, la o persoană diabetică. A apreciat că există legătură directă de cauzalitate între accidentul rutier și moartea victimei, aceasta survenind ca urmare a leziunilor cauzate în urma accidentului rutier. (Hotărârea nr. 184/2019 din 03.04.2019 pronunțată de Judecătoria Lugoj)[16] Nu este incident riscul deviat nici în cazul în care se produce un accident de circulație de către unul dintre autori, cauzându-se victimei leziuni grave, rămânând însă șanse probabile de salvarea a vieții acesteia prin efectuarea unei intervenții chirurgicale, însă imediat după primului accident un al doilea autor produce un alt accident, cu consecința decesului victimei din primul accident, anihilându-se astfel șansele de salvare a acesteia. În acest caz, ambii autori răspund pentru ucidere din culpă.[17]

S-a reținut că nu există legătură de cauzalitate, fiind incident riscul deviat, când inculpatul, deși a condus mașina cu o viteză excesivă, decesul victimei s-a datorat răsturnării vehiculului ca urmare a surpării neașteptate a șoselei pe porțiunea de teren în care s-a circulat.[18] De asemenea, nu există legătură de cauzalitate, fiind incident riscul deviat, și în situația în care victima este transportată ulterior la spital, unde decedează din altă cauză, spre exemplu, din cauza electrocutării prin manevrarea inadecvată de către un asistent medical a unui anumit aparat.

În ceea ce privește riscul culpabil, acesta este incident, neexistând o legătură de cauzalitate, în situația conducătorului auto care, fiind în stare de ebrietate, intră neregulamentar într-un viraj, din sens opus venind un biciclist, iar pentru a evita coliziunea biciclistul pătrunde pe trotuar și cade, fără a se accidenta, după care, revoltat, se ridică și pleacă în urmărirea conducătorului auto și după o cursă de aproximativ 100 m suferă o criză cardiacă și moare.[19]

Într-o cauză soluționată în primă instanță de Judecătoria Sectorului 2 București s-a reținut incidența riscului egal, considerându-se că decesul victimei s-ar fi produs chiar dacă inculpatul conducea autovehiculul cu viteza permisă de lege pe acel sector de drum. Instanța a reținut următoarele: ,,Procedând la analiza faptei ce i se impută inculpatului, instanța constată că acțiunea acestuia de a conduce autoutilitara cu o viteză superioară limitei legale pe acel sector de drum, de 50 km/h, a creat o stare de pericol din punct de vedere juridic pentru valoarea ocrotită. Acțiunea inculpatului a condus la crearea unui risc pentru integritatea corporală și viața participanților la traficul rutier, fiind adecvat pentru producerea rezultatului tipic, crescând posibilitatea producerii acestuia prin raportare la criteriul omului prudent și diligent. Astfel, probatoriul administrat în cauză nu demonstrează că starea de pericol creată de inculpat, prin conducerea cu o viteză superioară celei legale, s-a materializat în rezultatul produs, decesul pietonului, caz în care rezultatul nu poate fi imputat inculpatului. Instanta reține că viteza care i-ar fi permis inculpatului oprirea vehiculului înainte de impactul cu pietonul ar fi fost o viteză mai mică de 35 km/h. Astfel, potrivit concluziilor expertului parte, reținute de către instanță ca întemeiate, spațiul minim necesar pentru oprirea autoutilitarei care circula cu o viteză de 60 km/h, prin frânare, era de 40,047 metri, mai mare decât spațiul parcurs de autoutilitară din momentul declanșării stării de pericol până în momentul impactului, 18,32 metri, accidentul putând fi evitat doar dacă circula cu o viteză mai mică de 35 km/h. Astfel, depășirea de către inculpat a limitelor riscului permis, prin depășirea vitezei legale, nu a avut repercusiuni asupra rezultatului în configurarea sa concretă, fiind astfel în prezența riscului egal, rezultatul produs, decesul victimei, nefiind o consecință a stării de pericol creată prin acțiunea inculpatului, cursul cauzal coincizând în totalitate cu cel care s-ar fi produs în cazul în care inculpatul s-ar fi menținut în cadrul riscului permis. În concluzie, decesul victimei s-ar fi produs și în ipoteza în care inculpatul ar fi avut o conduită licită, respectând regulile de circulație pe drumurile publice și circulând cu viteza maximă admisă în localități.” (Hotărârea nr. 772/2022 din 21.10.2022 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București)[20]

Astfel, condamnarea poate interveni doar în situația în care se stabilește că accidentul nu s-ar fi produs în ipoteza în care conducătorul auto ar fi respectat întocmai regulile de circulație. În caz contrar, nu se poate reține o legătură de cauzalitate între moartea victimei și nerespectarea dispozițiilor legale, fapta nefiind prevăzută de legea penală, fiind incident riscul egal.[21]

Se mai poate reține riscul egal și în situația în care inculpatul, în stare de ebrietate, conducând autoturismul propriu cu viteza legală și trecând pe lângă un refugiu de pietoni, accidentează mortal victima aflată în stare de ebrietate și care i-a apărut pe neașteptate în față, fiind împinsă de o altă persoană de pe refugiul pietonal înspre partea carosabilă a străzii. De asemenea, se poate reține riscul egal și în cazul în care accidentul de circulație și moartea victimei s-au produs din cauze precum uzarea prematură a unei piese sau explozia cauciucului datorită unui defect de fabricație, chiar dacă autorul s-a aflat în stare de ebrietate.[22]

În cazul culpei medicale, s-a apreciat în doctrină că prin aplicarea teoriei imputabilității obiective există legătură de cauzalitate atunci când medicul omite să efectueze o intervenție, atunci când exista posibilitatea ca intervenția să fi salvat viața victimei, precum și atunci când se reține omisiunea medicului de a supune pacientul la investigații suplimentare, care, probabil, ar fi condus la descoperirea afecțiunii care a fost cauza decesului, cu posibilitatea tratării acesteia. Pe de altă parte, s-a apreciat că nu există legătură de cauzalitate în următoarele situații:

• dacă medicul respectă recomandările existente în domeniu, depunând toate diligențele cu ocazia stabiliri diagnosticului și, în pofida acestor elemente, stabilește un diagnostic greșit, fapta sa fiind acoperită de un risc permis. S-a considerat că rezultatul este generat de riscul inerent al activității și nu poate fi imputat medicului, întrucât fapta sa nu a creat un pericol relevant din punct de vedere juridic pentru valoarea socială ocrotită, dacă s-au respectat toate condițiile stabilite de lege și măsurile de prevedere pentru desfășurarea activității respective, inclusiv informarea pacientului cu privire la riscuri. Conduita medicală nu trebuie raportată formal la standardele medicale, ci la scopul, efectul și diligențele care caracterizează actul medical, indiferent de incorporarea sau nu a conduitei respective în standardele medicale în vigoare la acel moment, căci știința medicală, la fel ca și cazuistica, fiind într-o continuă evoluție, și standardele medicale sunt adaptate periodic. Cum actul medical nu este unul matematic, rezultatul depinzând de o multitudine de factori, care nu pot fi incorporați în întregime în standardele medicale, medicul dispune de o marjă de apreciere specifică, inerentă diversității și complexității situațiilor cu care se confruntă. Datorită acestui specific, actul medical încorporează o obligație de diligență, nu una de rezultat. Verificarea corectitudinii conduitei medicale presupune verificarea existenței unei erori profesionale în gestionarea cazului, verificare ce se va raporta la cazul concret, la standardele medicale existente, la marja de apreciere specifică și la datele cunoscute de medic sau pe care trebuia să le cunoască sau să le anticipeze.[23]
• dacă există două alternative de tratament care respectă standardele în domeniu, conduita medicului de a alege una dintre variante nu va atrage răspunderea penală, chiar dacă aceasta conduce la vătămarea sau decesul pacientului (risc permis);
• nu răspunde penal medicul chirurg care lezează, fiind angrenat într-o discuție aprinsă cu asistenta, un alt organ al pacientului decât cel vizat de operație, prelungind astfel durata îngrijirilor medicale, pe parcursul cărora pacientul decedează într-un incendiu izbucnit în spital (risc deviat);
• atunci când victima este un subiect responsabil și adoptă, cunoscând riscurile la care se expune, o conduită – comisivă sau omisivă – care implică abandonarea măsurilor esențiale și elementare de neutralizare a riscului inițial (disponibile în situația concretă), nu se va putea imputa medicului decesul acesteia (risc culpabil);
• dacă medicul anestezist îi injectează pacientului o alată substanță decât cea prescrisă, iar pacientul decedează și se dovedește cu certitudine că pacientul ar fi decedat și în ipoteza administrării substanței prescrise, rezultatul nu îi va fi imputat medicului (risc egal); fapta este însă imputabilă medicului dacă, deși decesul ar fi avut loc oricum, ar fi avut loc în alte condiții (în alt mod ori într-un alt moment – spre exemplu, este imputabilă fapta dacă medicul omite să prescrie un tratament pacientului, chiar dacă decesul era inevitabil, însă dacă se administra tratamentul ar fi intervenit mai târziu ori în alte condiții[24]);
• nu răspunde penal medicul care asistă în stare de ebrietate la o operație, când moartea pacientului are loc din cauza unei infecții produse de un bisturiu nesterilizat corespunzător, deoarece spitalul a pus la dispoziție o substanță dezinfectantă necorespunzătoare. Scopul pentru care se interzice medicului să afle în stare de ebrietate în timpul serviciului este acela de a nu i se diminua abilitățile cognitive și reflexele, nu acela de a evita utilizarea instrumentarului septic (risc neprotejat).[25] Nu face parte din riscurile neprotejate, spre exemplu, fapta anestezistului care, după operație, părăsește clinica, deși pacientul se află încă în reanimare, sub efectul anestezicului, dacă se stabilește că decesul ar fi putut fi evitat dacă pacientul ar fi fost supravegheat corespunzător.[26]

Un exemplu concret din practică de aplicare a teoriei imputabilității obiective:

Hotărârea nr. 1531/2022 din 28.12.2022, pronunțată de Judecătoria Brăila: ,,Procedând la analiza faptei ce i se impută inculpatului prin prisma teoriei imputării obiective, instanța a constatat într-o primă etapă că acțiunea inculpatului de a conduce în data de 25.04.2019, ora 21, autoturismul marca VW Passat, cu nr. de înmatriculare #######, pe direcția ######-######, cu o viteză de 80 km/h, iar în dreptul km 3+989, în zona de acțiune a indicatorului depășirea interzisă și limitare de viteză 40 km/h, unde drumul are marcaj axial cu linie simplă continuă, pe o distanță de 800 m, a efectuat o manevră neregulamentară de depășire a unui alt autoturism care circula cu viteză regulamentară, a creat o stare de pericol din punct de vedere juridic pentru valoarea ocrotită (atât depășirea limitei de viteză, cât și depășirea în zona de acțiune a marcajelor ce impun această restricție, constituind contravenții, creând un pericol pentru siguranța circulației pe drumurile publice). #### urmare, instanța a reținut că acțiunea inculpatului a condus la crearea unui risc pentru integritatea corporală și viața participanților la traficul rutier, fiind adecvat pentru producerea rezultatului tipic, crescând posibilitatea producerii acestuia prin raportare la criteriul omului prudent și diligent (bonus pater familias). Trecând la analiza etapei a doua a teoriei imputabilității obiective, instanța a apreciat că din probele administrate în cauză rezultă că starea de pericol creată de inculpat (prin depășirea vitezei maxim admise pe sectorul de drum unde s-a produs evenimentul rutier şi prin depășirea unui autovehicul în zona cu interdicție în acest sens) s-a materializat în rezultatul produs (decesul victimei ######## ###### ca urmare a coliziunii dintre victimă și autoturismul condus de inculpat), caz în care rezultatul poate fi imputat inculpatului.”[27]

Care este punctul tău de vedere? (mai jos găsești formularul pentru comentarii)

BIBLIOGRAFIE:

[1] Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială. Volumul I, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 95.

[2] V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roșca, Explicații teoretice ale Codului penal a RSR, vol. III, Ed. Academiei RSR, București, 1971, p. 183; Gheorghe Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal. Partea specială conform Codului penal, Ediția a 5-a, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 55.

[3] Alexandru Boroi, Drept penal. Partea Specială, Ediția a 7-a, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 35.

[4] Ion Ristea, Drept penal. Partea specială, Vol. I, Ediția a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 57; Vasile Dobrinoiu s.a., Noul Cod penal comentat. Partea specială, Ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 47.

[5] Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială. Volumul I, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 18.

[6] F. Streteanu și D. Nițu, Drept penal. Partea generală, Vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 305.

[7] Alexandru Boroi, Drept penal. Partea Specială, Ediția a 7-a, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 36.

[8] George Cristian Ioan, Raportul de cauzalitate în cazul infracțiunilor de abuz și neglijență în serviciu. Teoria generală a raportului de cauzalitate. Trăsăturile infracțiunilor de serviciu, https://www.revista.penalmente.ro/wp-content/uploads/2020/04/Ioan.pdf, p. 58-59.

[9] Hotarâre nr. 951/2023 din 07.09.2023 pronunțată de Curtea de Apel Galați, cod RJ 72ge4d678 (https://www.rejust.ro/juris/72ge4d678); Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială. Volumul I, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 98-99.

[10] Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială. Volumul I, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 17.

[11] Hotarâre nr. 93/2024 din 13.02.2024 pronunțată de Judecătoria Vișeu de Sus, cod RJ g87g4569g (https://www.rejust.ro/juris/g87g4569g); George Cristian Ioan, Raportul de cauzalitate în cazul infracțiunilor de abuz și neglijență în serviciu. Teoria generală a raportului de cauzalitate. Trăsăturile infracțiunilor de serviciu, https://www.revista.penalmente.ro/wp-content/uploads/2020/04/Ioan.pdf, p. 60-61.

[12] Hotarâre nr. 93/2024 din 13.02.2024 pronunțată de Judecătoria Vișeu de Sus, cod RJ g87g4569g (https://www.rejust.ro/juris/g87g4569g).

[13] Hotarâre nr. 801/2023 din 28.11.2023 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, cod RJ 72g593deg (https://www.rejust.ro/juris/72g593deg).

[14] Hotarâre nr. 259/2023 din 07.04.2023 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, cod RJ 9893ddd92 (https://www.rejust.ro/juris/9893ddd92); Hotarâre nr. 49/2024 din 18.01.2024 pronunțată de Curtea de Apel București, cod RJ 396489757 (https://www.rejust.ro/juris/396489757). 

[15] Hotarâre nr. 93/2024 din 13.02.2024 pronunțată de Judecătoria Vișeu de Sus, cod RJ g87g4569g (https://www.rejust.ro/juris/g87g4569g); George Cristian Ioan, Raportul de cauzalitate în cazul infracțiunilor de abuz și neglijență în serviciu. Teoria generală a raportului de cauzalitate. Trăsăturile infracțiunilor de serviciu, https://www.revista.penalmente.ro/wp-content/uploads/2020/04/Ioan.pdf, p. 61-64.

[16] Hotarâre nr. 184/2019 din 03.04.2019 pronunțată de Judecătoria Lugoj, cod RJ g998g4567 (https://www.rejust.ro/juris/g998g4567).

[17] V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982, p. 387; Gheorghe Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal. Partea specială conform Codului penal, Ediția a 5-a, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 55; Ion Rusu, Ioana Rusu, Bogdan Bîrzu, Drept penal. Partea Specială. Volumul I, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 135.

[18] Alexandru Boroi, Drept penal. Partea Specială, Ediția a 7-a, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 73.

[19] Alexandru Boroi, Drept penal. Partea Specială, Ediția a 7-a, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 74.

[20] Hotarâre nr. 772/2022 din 21.10.2022 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, cod RJ g885d557d (https://www.rejust.ro/juris/g885d557d).

[21] Ion Rusu, Ioana Rusu, Bogdan Bîrzu, Drept penal. Partea Specială. Volumul I, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 136.

[22] Gh. Mateuț, în Codul penal comentat. Partea specială, Vol. II, de M. Basarab ș.a., Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 138; Valerian Cioclei, Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului, Ediția a 5-a, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 53-54.

[23] Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială. Volumul I, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 102-103.

[24] I. Kuglay, Răspunderea penală pentru malpraxis medical, Ed. C.H. Beck, București, 2021, p. 95.

[25] Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială. Volumul I, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 95-96.

[26] I. Kuglay, Răspunderea penală pentru malpraxis medical, Ed. C.H. Beck, București, 2021, p. 95.

[27] Hotarâre nr. 1531/2022 din 28.12.2022 pronunțată de Judecătoria Brăila, cod RJ 5988e685g (https://www.rejust.ro/juris/5988e685g).