Legătura de cauzalitate în cazul infracțiunii de omor. Teoria imputabilității obiective

Este necesar ca moarte victimei să fi avut drept cauză acțiunea sau inacțiunea făptuitorului.[1] Deși în norma de incriminare nu este inclusă o expresie care să se refere strict la legătura de cauzalitate, aceasta rezultă, implicit, din descrierea acțiunii sau inacțiunii incriminate (uciderea unei persoane).[2] Substantivul derivat dintr-un verb – uciderea – arată nu numai în ce constă acțiunea incriminată, dar și rezultatul și, implicit, potențele cauzale ale acțiunii.[3] 

Este unanim acceptat în doctrină și jurisprudență că stabilirea legăturii de cauzalitate (ca liant între elementul material = cauză și urmarea imediată = efect) prezintă dificultăți în cazul infracțiunilor de rezultat, mai ales în cazul acelora la care au contribuit pentru producerea rezultatului acțiuni sau inacțiuni ale mai multor persoane, la care s-au interpus și anumite împrejurări care l-au influențat.

Astfel, pot apărea dificultăți în determinarea legăturii de cauzalitate în situații precum:

• exercitarea de către mai multe persoane de acțiuni sau inacțiuni, care produc o urmare socialmente periculoasă unică – decesul victimei;
• contribuția victimei la agravarea stării sale de sănătate și, implicit, la deces (spre exemplu, refuzul victimei de a urma tratamentul medical prescris, considerându-l inadecvat stării sale de sănătate sau incompatibil cu credința sa religioasă);
• culpa medicală ulterioară cu ocazia acordării îngrijirilor medicale și tratamentului medical victimei (de pildă, aplicarea în mod eronat a unei proceduri medicale care conduce la decesul pacientului ajuns în comă la spital);
• contribuția ulterioară a unui terț prin acte violente sau nonviolente la agravarea stării de sănătate și, implicit, la deces (de exemplu, lovirea succesivă a victimei de către mai multe persoane, fără a exista între ele o legătură subiectivă specifică coautoratului).[4]

Ca efect al acestor dificultăți, s-au născut mai multe teorii privitoare la stabilirea legăturii de cauzalitate, care pot fi grupate în jurul a două teze: teza monistă și teza pluralistă. Teza monistă cuprinde teoria cauzei preponderente, teoria cauzei adecvate sau a cauzei tipice și teoria cauzei terminale sau proxime, toate acestea susținând că, dintre acțiunile care au precedat rezultatul, una sigură trebuie considerată drept cauză a efectului produs, celelalte acțiuni având semnificația unor condiții fără relevanță juridico-penală. În opoziție cu teza monistă, potrivit tezei pluraliste, producerea urmării imediate poate fi consecința unui concurs de cauze, iar în cadrul acestei teze sunt conturate mai multe teorii, printre cele mai importante fiind teoria echivalenței condițiilor (sau teoria condiției sine qua non) și teoria condiției necesare.

Dintre teoriile anterior menționate, în literatura de specialitate română, precum și în unele soluții din practica judiciară, a fost agreată teoria echivalentei condițiilor.

Astfel, în doctrină s-a reținut că teoria echivalentei condițiilor consideră drept cauză a oricărui rezultat condițiile care l-au precedat, dacă acestea au fost indispensabile rezultatului, încât fără ele acesta nu s-ar fi realizat (sine qua non). Prin urmare, toate condițiile care îndeplinesc cerințele de mai sus sunt considerate cauze, indiferent de contribuția concretă a fiecăreia la producerea efectului. Pentru a se stabili dacă o condiție a fost necesară rezultatului, se folosește metoda izolării în gândire (eliminarea ipotetică), o condiție fiind necesară atunci când, eliminată mental din procesul cauzal, rezultatul nu s-ar putea produce. Odată stabilită condiția necesară, legătura cauzală nu este întreruptă nici dacă a intervenit între condiție și rezultat acțiunea forțelor naturii, a altor persoane sau a victimei.

Unii autori au considerat că determinarea cauzalității potrivit teoriei echivalenței condițiilor a fost abandonată de majoritatea sistemelor de drept și că legătura de cauzalitate ar trebui apreciată în funcție de teoria imputabilității obiective, considerându-se că algoritmul propus de această teorie se potrivește cel mai bine infracțiunilor de rezultat.[5] S-a considerat că principalul avantaj al teoriei echivalenței condițiilor îl reprezintă simplitatea, iar marele său neajuns îl reprezintă imprecizia, dat fiind faptul că aplicarea teoriei poate urca până la infinit pe lanțul cauzal și la recunoașterea drept cauze a numeroase împrejurări cărora nu li se poate recunoaște această calitate. De pildă, ar putea fi considerați condiție-cauză a morții victimei chiar părinții autorului, deoarece fără existența acestora n-ar fi putut apărea pe lume infractorul.[6] Neajunsurile acestei teorii și-au pus amprenta și în practică, într-o cauză considerându-se vinovat de decesul unei persoane conducătorul autovehiculului care a accidentat-o, deși în urma intervenției medicale inițiale s-a înlăturat riscul de deces, iar după ajungerea la spital, în urma efectuării defectuoase a drenajului pleural, s-a lezat cu trocarul cordul victimei. S-a apreciat că fără fapta inculpatului de a accidenta victima aceasta nu ar fi ajuns la spital și nu ar fi decedat.[7]

În ceea ce ne privește, ne raliem opiniei anterior menționate, considerând că teoria imputabilității obiective prezintă cele mai multe garanții pentru stabilirea corectă a legăturii de cauzalitate.

Teoria imputabilității obiective

Astfel, potrivit teoriei imputabilității obiective (teoria imputării obiective a rezultatului), accentul nu trebuie pus pe necesitatea de a identifica existența unui raport cauzal efectiv între acțiune/inacțiune și rezultat, ci pe condițiile în care i s-ar putea imputa autorului faptei rezultatul ca reprezentând consecința acțiunii sale. În această analiză nu prezintă relevanță dacă prin acțiunea inculpatului a fost cauzat rezultatul, ci dacă urmarea imediată poate fi, în mod obiectiv, imputată acuzatului, drept consecință a acțiunii/inacțiunii sale. Așadar, stabilirea raportului cauzal, deși este o condiție necesară pentru ca fapta să-i fie imputată autorului, nu este suficientă, fiind necesar ca acțiunea să fi majorat riscul producerii rezultatului ilicit și, în plus, rezultatul să coincidă cu acela pe care norma legală urmărea să-l prevină prin incriminare.

În fond, teoria imputării obiective a rezultatului își are baza în teoria echivalenței condițiilor, fiind un răspuns la imensitatea oceanului cauzal deschis de aceasta.

Ceea ce caracterizează teoria imputabilității obiective este realizarea unei verificări în două etape, după cum urmează:

• în prima etapă se verifică dacă fapta a creat un pericol relevant din punct de vedere juridic pentru valoarea socială ocrotită;
• în a doua etapă se analizează dacă rezultatul produs este o consecință a stării de pericol creată prin acțiune.[8]

În cazul infracțiunilor de pericol concret analiza se va opri la prima etapă, deoarece în acest caz nu trebuie să demonstrăm decât că acțiunea sau inacțiunea autorului a creat efectiv starea de pericol cerută de norma de incriminare.[9]

În prima etapă a analizei se verifică incidența riscului permis [presupune că nu orice activitate periculoasă conduce automat la circumscrierea sa în sfera riscurilor relevante din punct de vedere penal, unele activități, precum conducerea autoturismului pe drumurile publice, producând prin ele însele un anumit pericol, însă pericolul este acceptat, în măsura în care autorul respectă întreg ansamblul de norme care reglementează activitatea respectivă; în măsura în care se concretizează un risc autorizat, prevăzut de lege (permis), rezultatul vătămător se produce cu ocazia/pe fondul comportamentului respectiv, dar nu din cauza acestuia], a riscului inexistent (imputarea va fi exclusă atunci când autorul nu a sporit riscul pentru valoarea socială ocrotită, pericolul relevant existând doar în reprezentarea sa subiectivă, fiind o simplă dorință sau speranță a acestuia; spre exemplu, cumpărarea unor bilete de vacanță într-o țară cu risc ridicat de contactare a unor viruși, cu speranța că victima se va îmbolnăvi fatal din cauza unui virus exotic specific regiunii, nu poate fi considerată o acțiune aflată în raport cauzal cu decesul) sau a riscului diminuat (privește situațiile în care autorul micșorează un pericol deja existent pentru valoarea socială ocrotită; spre exemplu, autorul, văzând că un obiect se îndreaptă spre capul victimei, o împinge astfel încât să fie lovită într-o zonă mai puțin vulnerabilă). În cazul în care se constată incidența vreunuia dintre aceste riscuri, nu se poate vorbi de un pericol relevant din punct de vedere juridic pentru valoarea socială ocrotită, fapta nefiind tipică.[10]

Referitor la cea de-a doua etapă a analizei, în această etapă se verifică dacă rezultatul produs este o consecință a stării de pericol create prin conduita inițială neautorizată a inculpatului. În măsura în care rezultatul nu este o materializare progresivă a stării de pericol evidențiate în prima etapă, ci este o concretizare a unui pericol distinct, acest rezultat nu îi poate fi imputat autorului. Imputarea rezultatului va fi exclusă în caz de: risc deviat (rezultatul nu se produce ca urmare a concretizării riscului creat de autor pentru valoarea social protejată, ci are loc, în concret, din alte cauze, care se suprapun sau succedă pericolului inițial creat de autor; evenimentul nou survenit trebuie să fie optim să modifice cursul cauzal); risc culpabil (fapta autorului generează o stare de pericol pentru valoarea socială protejată, dar rezultatul se produce ca urmare a aportului decisiv al victimei; este vorba, de fapt, de o ipoteză particulară a riscului deviat); risc egal (riscul la care ar fi fost supusă victima ar fi fost același, chiar dacă autorul ar fi respectat cu strictețe normele de prudență în domeniu); risc neprotejat (rezultatul produs nu este cuprins în sfera de protecție a normei juridice încălcate). În cazul în care se identifică incidența vreunuia dintre riscurile anterior menționate, se va dispune clasarea/achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. – lipsa legăturii de cauzalitate.[11]

În practică, Tribunalul Cluj, prin sentința penală nr. 112 din 03.05.2019 a reținut următoarele: referitor la teoriile moderne privind raportul de cauzalitate dintre acțiune și urmarea socialmente periculoasă, în speța de față se pune problema dacă este aplicabilă teoria riscului deviat. Există risc deviat atunci când autorul a creat un pericol pentru valoarea ocrotită – viața victimei, rezultatul neapărând ca urmare a materializării acestui pericol, ci din cauza unui factor extern, survenit întâmplător. Exemplul dat în literatura de specialitate în legătură cu această teorie a riscului deviat este cel al autorului care rănește victima cu un cuțit, cu intenția de a-l ucide; victima nu moare imediat, fiind transportată la spital, unde decedează ca urmare a unui incendiu provocat independent de voința autorului. În această situație, deși s-a produs rezultatul dorit de autor, el va răspunde doar pentru tentativă la omor, deoarece deși prin acțiunea sa autorul a creat, indubitabil, o stare de pericol pentru viața victimei, iar rezultatul dorit de autor chiar s-a produs, respectivul rezultat nu mai este o materializare a acțiunii autorului. În cauza noastră, acțiunea autorului de a aplica lovituri victimei, cel mai probabil cu piciorul, cauzându-i o fractură cominutivă extinsă antero – posterior F-P în stânga, focare hemoragice acute și supraacute de contuzie-dilacerare cerebrală voluminoasă localizate F anterior, HSA acută extinsă F-T-P-O stâng şi F-T-P drept, HSD acut hemiconvexitar drept, HED acut frontal stâng, hematom acut epicranian subgaleal extins F-T-P-O stâng, edem cerebral difuz, fractură a arcului costal posterior IX stâng şi condensare pulmonară probabil contuzivă, a creat starea de pericol pentru viața victimei, iar decesul acesteia a fost rezultatul direct al acțiunii inculpatului, la care s-au adăugat împrejurări care au înlesnit producerea rezultatului, cum sunt afecțiunile preexistente ale victimei și contactarea celor două bacterii rezistente la medicamente extensive. Evident că organismul victimei, care avea practic capul zdrobit, care fusese supus unei intervenții chirurgicale în regim de urgență, situație la care s-au adăugat afecțiunile cronice deja existente, a devenit mai vulnerabil la contactarea celor două bacterii. Drept urmare conchidem, așa cum a stabilit și raportul de expertiză medico-legal efectuat în cauză, că între leziunile create victimei prin acțiunea inculpatului și decesul victimei există o legătură cauzală directă.[12]

Stabilirea legăturii de cauzalitate în diferite situații:

În doctrină și jurisprudență s-a reținut că existența legăturii de cauzalitate nu este condiționată de suficiența acțiunii de ucidere, de a produce prin ea însăși moartea victimei, fiindcă nu este vorba de o cauzalitate exclusivă, ci de o legătură de cauzalitate. S-a apreciat că acțiunii de ucidere i se pot adăuga și alte cauze preexistente, concomitente sau survenite, fără ca acestea să excludă legătura de cauzalitate atunci când se constată că în complexul acestor cauze fără intervenția acțiunii de ucidere moartea victimei nu s-ar fi produs. Dacă moartea este datorată însă exclusiv altor cauze decât acțiunea de ucidere a făptuitorului, fapta acestuia va constitui numai tentativă la omor.[13] Spre exemplu, neaplicarea de către organele medicale a unei terapii complexe ori examinarea superficială a rănii din culpă medicală, deși face ca tratamentul aplicat să fie neadecvat, nu întrerupe legătura de cauzalitate dintre faptă și rezultat, deoarece moartea victimei nu ar fi intervenit fără lovitura mortală aplicată de inculpat. Chiar dacă victima nu s-a internat imediat în spital ori nu a efectuat la timp tratamentul care se impunea, există legătură de cauzalitate.[14] La fel, nu prezintă relevanță pentru stabilirea existenței legăturii de cauzalitate împrejurarea că moartea victimei s-a produs datorită unor complicații septice, din moment ce această complicație a survenit ca urmare a loviturii de cuțit aplicate de inculpat.[15] Astfel, făptuitorul va răspunde pentru omor în formă consumată, la individualizarea pedepsei urmând a se ține cont că la producerea rezultatului a contribuit un concurs de cauze.

Nu există însă legătură de cauzalitate dacă, după aplicarea unei lovituri cu o armă albă, victima este transportată la spital, fiind stabilizată, unde decedează din altă cauză, spre exemplu din cauza electrocutării prin manevrarea inadecvată de către un asistent medical a unui aparat. În sarcina făptuitorului se va reține doar forma tentată a infracțiunii de omor, iar nu forma consumată a acesteia, acțiunea făptuitorului nefiind în legătură cauzală cu decesul, fiind incident riscul deviat.

În cazul coautoratului, pentru reținerea legăturii de cauzalitate între acțiunile sau inacțiunile fiecărui coautor și deces nu este necesar ca fiecare act de executare, privit ut singuli, să producă ori să fie apt de a produce urmarea imediată a infracțiunii, atâta timp cât există o legătură subiectivă și caracterul unitar al actelor de executare nemijlocită, neputându-se reține drept condiție a coautoratului ca actele participanților să fie identice, fiind suficient să se completeze unele pe altele într-o activitate unică indivizibilă. Actul de violență comis de coautor nu trebuie să acopere în întregime sfera actului tipic, căci el nu se privește izolat, ci în raport de totalitatea actelor săvârșite de coautori.[16] Acționând cu intenția de a omorî și în legătură nemijlocită cu acțiunile celorlalți coautori, coinculpații care aplică victimei lovituri, fără ca acestea să fie mortale, contribuie, implicit, la reducerea posibilității acesteia de a se apăra, la slăbirea forțelor ei fizice și psihice, consecințe care se înscris în procesul cauzal care a condus la moartea victime. Astfel, loviturile aplicate de unii dintre coinculpați, lovituri nedecisive, nu pot fi desprinse de ansamblul acțiunilor agresive la care a fost supusă victima, neputându-se delimita măsura în care o lovitură sau alta, obiectiv nemortală, a împiedicat victima să se apere.

În cazul în care ulterior lovirii din culpă a victimei și constatării că aceasta se află în stare gravă iar dacă nu i se va acorda îngrijiri medicale în timp util va deceda, făptuitorul părăsește locul faptei, fără a-i păsa de soarta victimei, cu consecința decesului acesteia, care avea șanse de supraviețuire dacă beneficia de îngrijiri medicale la scurt timp de la momentul săvârșirii faptei, în sarcina făptuitorului se reține infracțiunea de omor, iar nu infracțiunea de ucidere din culpă, existând o legătură de cauzalitate între omisiunea de a interveni pentru salvarea victimei și deces. În această situație prezintă relevanță pentru reținerea omorului inacțiunea ilicită, iar nu acțiunea de lovire din culpă a victimei, făptuitorul având obligația de a acționa, obligație impusă de dispozițiile art. 17 lit. b C. pen.

Există legătură de cauzalitate și în cazul în care acțiunea sau inacțiunea făptuitorului, prin ea însăși, nu este aptă să provoace moartea victimei, dacă acesta s-a folosit de unele cauze preexistente pentru uciderea acesteia (exemplu: infractorul cunoscând că victima suferă de o boală cardiacă, cu intenția de a o ucide, i-a provocat un șoc psihic puternic).[17]

În practica judiciară s-a decis că fapta conducătorului auto de a nu opri autovehiculul la amenințarea victimei că va sări din mers dacă nu oprește și de a mări viteza în momentul în care victima a deschis portiera pentru a coborât, determinând lovirea victimei, prin cădere, urmată de deces, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor, nu ale infracțiunii de ucidere din culpă. S-a reținut că între acțiunea inculpatului de a menține autoturismul în viteză și chiar de a o mări și decesul victimei există legătură directă de cauzalitate, iar pe plan subiectiv există intenție, acceptând ca victima să sară din autoturismul aflat în deplasare, cu toate consecințele ce decurg din aceasta.[18]

De asemenea, în practica judiciară s-a decis că fapta de a cauza unei persoane grave leziuni craniene, prin aplicarea cu intensitate a unei lovituri la cap, folosindu-se de un obiect apt să producă moartea, cu urmarea unor grave leziuni parietale, caracterizează latura subiectivă a infracțiunii prin intenția de a ucide. Dacă leziunile au cauzat victimei o epilepsie posttraumatică, cu repetate internări în spital, iar după doi ani și trei luni aceasta a decedat ca urmare a insuficienței cardio-respiratorii datorată unei bronhopneumonii survenită la o persoană cu epilepsie posttraumatică, deși între agresiune și deces există o legătură de cauzalitate secundară, moartea datorându-se unor complicații tardive, fapta constituie infracțiunea de omor în formă consumată (C.S.J., secția penală, decizia nr./2184/1993).[19]

Fiind o infracțiune de rezultat, legătura de cauzalitate trebuie dovedită de acuzare, obiectiv și exclusiv pe baza probelor, la standardul probei ,,dincolo de orice îndoială rezonabilă”.

Din punct de vedere probatoriu, legătura de cauzalitate se va stabili atât pe baza concluziilor unui raport de expertiză medico-legală, cât și din alte mijloace de probă administrate în cauză, în procesul penal aplicându-se principiul libertății probei și principiul liberei aprecieri a probelor, niciuna dintre probele legal administrate neavând o valoare probantă superioară alteia. Astfel, organele judiciare, făcând o coroborare a tuturor probelor administrate, va stabili care dintre acestea sunt credibile și fiabile.[20]

Care este punctul tău de vedere? (mai jos găsești formularul pentru comentarii)

BIBLIOGRAFIE:

[1] Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială. Volumul I, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 95.

[2] Ion Rusu, Ioana Rusu, Bogdan Bîrzu, Drept penal. Partea Specială. Volumul I, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 76.

[3] Alexandru Boroi, Drept penal. Partea Specială, Ediția a 7-a, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 35.

[4] Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială. Volumul I, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 18.

[5] F. Streteanu și D. Nițu, Drept penal. Partea generală, Vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 305.

[6] Alexandru Boroi, Drept penal. Partea Specială, Ediția a 7-a, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 36.

[7] George Cristian Ioan, Raportul de cauzalitate în cazul infracțiunilor de abuz și neglijență în serviciu. Teoria generală a raportului de cauzalitate. Trăsăturile infracțiunilor de serviciu, p. 58-59.

[8] Hotarâre nr. 951/2023 din 07.09.2023 pronunțată de Curtea de Apel Galați, cod RJ 72ge4d678 (https://www.rejust.ro/juris/72ge4d678); Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială. Volumul I, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 98-99.

[9] Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială. Volumul I, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 17.

[10] Hotarâre nr. 93/2024 din 13.02.2024 pronunțată de Judecătoria Vișeu de Sus, cod RJ g87g4569g (https://www.rejust.ro/juris/g87g4569g); George Cristian Ioan, Raportul de cauzalitate în cazul infracțiunilor de abuz și neglijență în serviciu. Teoria generală a raportului de cauzalitate. Trăsăturile infracțiunilor de serviciu, p. 60-61.

[11] Hotarâre nr. 93/2024 din 13.02.2024 pronunțată de Judecătoria Vișeu de Sus, cod RJ g87g4569g (https://www.rejust.ro/juris/g87g4569g); George Cristian Ioan, Raportul de cauzalitate în cazul infracțiunilor de abuz și neglijență în serviciu. Teoria generală a raportului de cauzalitate. Trăsăturile infracțiunilor de serviciu, p. 61-64.

[12] Hotărârea nr. 112/2019 din 03.05.2019, pronunțată de Tribunalul Cluj, cod RJ 49e54885 (https://www.rejust.ro/juris/49e54885).

[13] V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roșca, Explicații teoretice ale Codului penal a RSR, vol. III, Ed. Academiei RSR, București, 1971, p. 183.

[14] Vasile Dobrinoiu s.a., Noul Cod penal comentat. Partea specială, Ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 22; Gheorghe Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal. Partea specială conform Codului penal, Ediția a 5-a, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 15-16.

[15] Alexandru Boroi, Drept penal. Partea Specială, Ediția a 7-a, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 36.

[16] Hotărârea nr. 112/2024 din 08.02.2024 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, cod RJ ded9d6gd7 (https://www.rejust.ro/juris/ded9d6gd7); decizia penală nr. 4739/23.09.2004 a ICCJ, Secția penală (https://www.scj.ro).

[17] Ion Ristea, Drept penal. Partea specială, Vol. I, Ediția a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 24.

[18] Ion Rusu, Ioana Rusu, Bogdan Bîrzu, Drept penal. Partea Specială. Volumul I, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 76.

[19] Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială. Volumul I, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 16.

[20] Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială. Volumul I, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 18-19.