Urmarea imediată a infracțiunii de omor

Urmarea imediată în cazul infracțiunii de omor este reprezentată de moartea victimei, fiind vorba de o infracțiune de rezultat, fără a prezenta relevanță dacă moartea intervine instantaneu sau progresiv.

Spre deosebire de infracțiunea de ucidere din culpă, în privința căreia moartea reprezintă un element de tipicitate indispensabil, în cazul omorului producerea rezultatului face ca fapta să fie consumată, iar neproducerea acestuia face ca fapta să rămână în forma tentată.

În cazul infracțiunii progresive de omor, dacă inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor, iar pe parcursul judecății intervine decesul victimei, stabilindu-se existența unei legături de cauzalitate între acțiunile sau inacțiunile autorului și moartea victimei, în acord cu Mihail Udroiu, consider că instanța poate dispune schimbarea încadrării juridice din forma tentată în forma consumată a infracțiunii, fără a se considera încălcat art. 371 C. proc. pen., fapta cu care este sesizată instanța vizând acțiunea sau inacțiunea infracțională, iar nu urmarea imediată a acesteia. O apreciere contrară ar conduce la acceptarea posibilității sesizării instanței cu un nou rechizitoriu pentru săvârșirea infracțiunii de omor, fără a se considera încălcat principiul ne bis in idem, însă o asemenea variantă nu poate fi acceptată, fiind evidentă identitatea de faptă, nefiind relevant pentru reținerea incidenței ne bis in idem urmarea produsă prin fapta avută în vedere prin hotărârea definitivă.[1] Conform jurisprudenței CtEDO, principiul non bis in idem interzice urmărirea penală sau judecarea unei persoane de două ori pentru „aceeași infracțiune”. În hotărârea Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei (MC), Curtea a admis că, în trecut, a pronunțat diverse abordări, în cadrul cărora a pus accent fie pe caracterul identic al faptelor, independent de încadrarea lor juridică („același comportament”, idem factum, Gradinger împotriva Austriei pct. 55), fie pe încadrarea juridică, admițând că aceleași fapte puteau constitui infracțiuni diferite („concours idéal d’infractions” – concurs ideal de infracțiuni, Oliveira împotriva Elveției, pct. 25- 29), fie pe existența sau inexistența unor „elemente esențiale” comune celor două infracțiuni (Franz Fischer împotriva Austriei). După ce a examinat sfera de aplicare a dreptului de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeași infracțiune, astfel cum este enunțat în diferite instrumente internaționale (Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Convenția americană a drepturilor omului) și a subliniat că abordarea care pune accent pe încadrarea juridică a celor două infracțiuni este prea restrictivă în ceea ce privește drepturile unei persoane, Curtea a considerat că art. 4 din Protocolul nr. 7 trebuie interpretat ca interzicând urmărirea penală sau judecarea unei persoane pentru o a doua „infracțiune”, în măsura în care aceasta are la bază fapte identice sau fapte care sunt „în esență” similare celor care sunt la originea primei infracțiuni [pct. 79-82, a se vedea și A și B împotriva Norvegiei (MC), pct. 108].[2]

În același timp, îmi rezerv dreptul de a nu fi de acord cu Mihail Udroiu în ceea ce privește posibilitatea de a ataca cu revizuire hotărârea definitivă prin care s-a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor, în cazul în care decesul survine după rămânerea definitivă a hotărârii. Nu sunt de acord cu această opinie, în primul rând pentru că, după cum rezultă din cuprinsul art. 453 alin. 1 lit. a C. proc. pen., este necesar ca faptele sau împrejurările noi să dovedească netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză, dovedirea netemeiniciei presupunând, după cum rezultă din paragraful 19 al deciziei C.C.R. nr. 2/17.01.2017, ca faptele sau împrejurările noi să conducă la o soluție opusă celei pronunțate prin hotărârea a cărei revizuire se cere, în cazul nostru la o soluție de achitare sau de încetare a procesului penal.[3] În al doilea rând, consider că o asemenea opinie este greșită și datorită faptului că, după cum rezultă din doctrină și jurisprudență,  revizuirea se poate exercita în vederea constatării și înlăturării erorile de judecată intervenite în rezolvarea cauzelor penale[4], acest lucru presupunând, din punctul meu de vedere, ca faptele sau împrejurările să nu fi fost cunoscute de instanță, însă să fi existat la momentul pronunțării hotărârii. În cazul nostru, decesul a survenit după rămânerea definitivă a hotărârii.

Astfel, având în vedere cele anterior menționate, în ceea ce mă privește, apreciez că în situația în care inculpatul este condamnat pentru infracțiunea de tentativă la omor, iar după rămânerea definitivă a hotărârii survine decesul victimei, existând o legătură de cauzalitate între acțiunile sau inacțiunile inculpatului și deces, nu există vreun remediu pentru înlocuirea soluției de condamnare pentru tentativă la omor cu o soluție de condamnare pentru infracțiunea de omor în formă consumată.

Care este punctul tău de vedere? (mai jos găsești formularul pentru comentarii)

BIBLIOGRAFIE:

[1] Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială. Volumul I, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 16.

[2] Ghid privind art. 4 din Protocolul nr. 7la Convenția europeanăa drepturilor omului.

[3] A se vedea Ion Neagu și Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea specială, Ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, 2021, p. 455.

[4] Decizia Curții Constituționale nr. nr. 2/17.01.2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 324 din 05.05.2017, paragraful 18.