Obiectul juridic al infracțiunii de omor. Viața persoanei…

Obiectul juridic al infracțiunii de omor este reprezentat de viața persoanei și relațiile sociale în legătură cu dreptul la viață.

Legea penală protejează viața nu doar din perspectiva persoanei titulare a dreptului la viață, ci și din perspectiva colectivității, în condițiile în care ordinea juridică atribuie vieții persoanei și o valoarea socială, în considerarea îndatoririlor pe care individul le are față de familie și societate.[1]

Dacă încetează viața în sens biologic, încetează și viața ca valoare socială, ca relație socială și, implicit, relațiile legate de ea.

Această infracțiune protejează toate persoanele, fie ele sănătoase, bolnave sau muribunde, nefiind îngăduit nimănui să suprime viața cuiva, oricât de grele ar fi suferințele pe care le îndură, oricât de puțin timp ar avea de trăit, acest lucru fiind valabil și pentru situația în care bolnavul își dă consimțământul.

Protecția dreptului la viață nu este asigurată în raport cu actele săvârșite împotriva propriei persoane, actele de sinucidere sau tentativă de suicid nefiind incriminate, ci doar în raport cu actele unor persoane diferite de victima infracțiunii.

Referitor la jurisprudența CtEDO, într‑o cauză care privea refuzul autorităților de a pune la dispoziție medicamente pentru a asista sinuciderea unui pacient bolnav mintal, Curtea a apreciat că, coroborând art. 2 cu art. 8 din Convenție, autoritățile naționale au obligația să împiedice o persoană să își ia viața în cazul în care decizia nu a fost luată în mod liber și înțelegând pe deplin ce implică (Haas împotriva Elveției, pct. 54).

În cauza Lambert și alții împotriva Franței (MC), care privea decizia autorităților de a înceta hrănirea și hidratarea care permiteau menținerea artificială în viață a unui pacient aflat în stare de dependență totală, Curtea a observat că, deși modalitățile detaliate care reglementează încetarea tratamentului variază de la o țară la alta, s-a ajuns totuși la un consens cu privire la importanța absolută a dorințelor pacientului în procesul decizional, indiferent cum sunt exprimate aceste dorințe. S-a considerat că, în acest domeniu privitor la sfârșitul vieții, la fel ca în cel privitor la începutul vieții, statele trebuie să beneficieze de o marjă de apreciere nu doar în ceea ce privește permiterea sau încetarea tratamentului artificial de întreținere a vieții și modalitățile detaliate care reglementează această încetare, ci și în ceea ce privește mijloacele de a menține un echilibru între protecția dreptului la viață al pacienților și protecția dreptului acestora la respectarea vieții private și a autonomiei lor personale. Cu toate acestea, Curtea a subliniat că o astfel de marjă de apreciere nu este nelimitată, fiind necesar ca statele să respecte obligațiile ce le revin în temeiul art. 2 din Convenție. (pct. 147-148).

Atunci când abordează problema administrării sau încetării tratamentului medical, Curtea ține seama de următoarele elemente: existența în dreptul intern și în practică a unui cadru de reglementare compatibil cu cerințele art. 2; dacă s-a ținut seama de dorințele persoanei în cauză, exprimate anterior, respectiv de cele ale persoanelor apropiate acesteia, precum și de opiniile altor membri ai personalului medical și de posibilitatea de a se adresa instanțelor în cazul unor îndoieli cu privire la cea mai bună decizie care trebuie luată în interesul pacientului [Gard și alții împotriva Regatului Unit (dec.), pct. 83, și Parfitt împotriva Regatului Unit (dec.), pct. 37].[2]

Conform paragrafului al doilea al art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este justificat omorul în scopul asigurării apărării persoanei contra violenței nelegale (lit. a), pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute (lit. b), respectiv pentru reprimarea legală a unor tulburări violente sau a unei insurecții (lit. c).[3]

Excepțiile enumerate anterior nu se referă exclusiv la uciderea intenționată, textul art. 2, lecturat în ansamblul său, demonstrând că paragraful al doilea nu definește în principal situațiile în care este permisă uciderea unei persoane, ci descrie situațiile în care se permite „recurgerea la forță”, care poate conduce, ca rezultat nedorit, la privarea de viață. Cu toate acestea, recurgerea la forță nu trebuie să însemne mai mult decât cea „absolut necesară” pentru îndeplinirea unuia dintre scopurile prevăzute la lit. a), b) sau c) din paragraful al doilea al art. 2 [McCann și alții împotriva Regatului Unit, pct. 148; Yüksel Erdoğan și alții împotriva Turciei, pct. 86; Ramsahai și alții împotriva Țărilor de Jos (MC), pct. 286; Giuliani și Gaggio împotriva Italiei (MC), pct. 17].[4]

O altă limitare a dreptului la viață este prevăzută de art. 15 din Convenție, denumit marginal ,,Derogare în caz de urgență”, unde se prevede că în caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii, orice parte contractantă ,,poate lua măsuri care derogă de la obligațiile prevăzute de prezenta convenție.”[5]

În ceea ce privește momentul de la care începe viața persoanei, CtEDO, având în vedere lipsa unui consens european cu privire la definiția științifică și juridică a începutului vieții, a reținut că problema momentului în care începe dreptul la viață se încadrează în marja de apreciere de care consideră în general că statele trebuie să se bucure în acest domeniu (hotărârea Vo împotriva Franței, pct. 82).

În Evans împotriva Regatului Unit, în care reclamanta s-a plâns de faptul că legislația britanică a autorizat ca fostul său partener să își retragă consimțământul pentru depozitarea și utilizarea embrionilor creați în comun, Curtea a constatat că, în temeiul dreptului englez, un embrion nu avea drepturi sau interese independente și nu putea pretinde – sau să se solicite în numele său – dreptul la viață în temeiul art. 2 și că, prin urmare, embrionii în cauză nu aveau dreptul la viață în sensul art. 2 (pct. 54-56).

Conform doctrinei române, o persoană este considerată în viață din momentul desprinderii totale a fătului de corpul mamei, adică din momentul în care produsul concepției nu mai este făt, ci nou-născut, începând să ducă o viață independentă de viața mamei.[6] S-a considerat că tăierea cordonului ombilical nu prezintă importanță pentru determinarea momentului de început al vieții, în condițiile în care are loc după ce fătul s-a desprins de corpul mamei și când acesta, de regulă, nu mai îndeplinește funcția de a asigura nutrienții necesari fătului.

Potrivit unei alte opinii doctrinare, momentul de început al vieții persoanei este reprezentat de momentul desprinderii complete a fătului de mamă și începutul unei vieți independente de aceasta, prin tăierea cordonului ombilical, care îl face să constituie o parte a corpului mamei.[7]

Un alt autor a considerat că, dat fiind faptul că nașterea reprezintă un proces complex, care presupune manifestări foarte diverse, în situațiile atipice ar trebui să se stabilească pe bază de expertiză medico-legală dacă este sau nu vorba de o persoană în viață, același autor apreciind că elementul cel mai relevant ce trebuie luat în calcul este respirația nou-născutului, considerând că în cele mai multe cazuri (situațiile tipice) momentul apariției vieții coincide cu momentul primei respirații extrauterine.[8]

În literatura de specialitate mai există și alte opinii, precum opinia că despre un om în viață se poate vorbi din momentul în care copilul se angajează în procesul nașterii, înainte ca acesta să fie expulzat și să-și înceapă viața extrauterină, respectiv opinia că nu se poate stabili teoretic și în abstract momentul de început al vieții, acest moment urmând a se stabili de la caz la caz, în funcție de particularitățile procesului de naștere.[9]

În ceea ce mă privește, coroborând dispozițiile Codului penal cu lucrări de specialitate în domeniul medical, consider că vorbim de o persoană în viață din momentul desprinderii totale a fătului de corpul mamei și tăierea cordonului ombilical, cu condiția ca nou-născutul să prezinte funcții vitale la momentul nașterii, respectiv respirație, puls, tensiune arterială și temperatură. În situația în care există dificultăți în a se stabili dacă existau sau nu funcțiile vitale la momentul nașterii, apreciez că acest aspect poate fi lămurit prin efectuarea unei expertize.

Am tras această concluzie având în vedere inclusiv textele articolelor 200 și 202 din Codul penal, care reglementează infracțiunea de uciderea sau vătămarea nou-născutului săvârșită de către mamă și infracțiunea de vătămarea fătului, din care se deduce că pe durata procesului nașterii, până la momentul instalării vieții extrauterine, vorbim de făt, nu de nou-născut. Astfel, constatăm că legiuitorul face o delimitare între procesul nașterii și instalarea vieții extrauterine, cele două etape fiind succesive, instalarea vieții extrauterine intervenind imediat după finalizarea procesului nașterii, când putem vorbi de nou-născut. 

În ceea ce privește noțiunea de ,,naștere”, conform unei lucrări de specialitate în domeniul medical (Ilieș Câmpeanu (coord.), Dicționar medical ilustrat, Volumul 9, Ed. Litera, 2015, p. 77-82), lucrare apreciată de Colegiul Medicilor din România, prin naștere se înțelege ansamblul de fenomene biologice care au ca rezultat expulzarea fătului matur și a anexelor fetale din corpul mamei…..După expulzare, fătul trebuie ținut câteva secunde cu capul în jos, astfel încât fluxul de sânge bogat în dioxid de carbon de la creier să stimuleze activitatea centrilor respiratori, între timp fiind necesar a se tăia și cordonul ombilical.

Observăm că se vorbește de făt până la momentul tăierii cordonului ombilical, de aici concluzionându-se că momentul final al procesului nașterii fătului corespunde momentului tăierii cordonului ombilical, abia după acest moment putându-se vorbi de nou-născut și, implicit, de săvârșirea vreunei infracțiuni contra vieții.

Referitor la momentul de sfârșit al vieții persoanei, acesta este reprezentat de moartea cerebrală a persoanei (moartea biologică).

Astfel, în principalele etape premergătoare morții cerebrale (agonia și moartea clinică) persoana nu poate fi considerată decedată.

Agonia reprezintă o etapă premergătoare morții, care se caracterizată, în principal, prin diminuarea funcțiilor vitale, pe când moartea clinică se caracterizează prin lipsa funcțiilor vitale. Cu intervenția medicului, persoana aflată în moarte clinică își poate recăpăta funcțiile vitale. Moartea clinică durează maxim 5 minute, iar după instalarea morții biologice (cerebrale) nu se mai poate interveni medical pentru salvarea persoanei, astfel că, ulterior constatării morții cerebrale se poate proceda la prelevarea de organe în condițiile Legii 95/2006.[10] 

În cazul în care nu există persoană în viață, nu există nici infracțiune contra vieții, putându-se vorbi cel mult de una dintre infracțiunile prevăzute de articolele 201 (întreruperea cursului sarcinii), 202 (vătămarea fătului) sau 383 (profanarea de cadavre sau morminte) din Codul penal.

Care este punctul tău de vedere? (mai jos găsești formularul pentru comentarii)

BIBLIOGRAFIE:

[1] Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială. Volumul I, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 2.

[2] Ghid privind art. 2 din Convenția europeană a drepturilor omului, p. 19 -20.

[3] Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială. Volumul I, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 2.

[4] Ghid privind art. 2 din Convenția europeană a drepturilor omului, p. 25. 

[5] Ion Rusu, Ioana Rusu, Bogdan Bîrzu, Drept penal. Partea Specială. Volumul I, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 68.

[6] Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială. Volumul I, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 3.

[7] Gheorghe Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal. Partea specială conform Codului penal, Ediția a 5-a, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 8.

[8] Valerian Cioclei, Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului, Ediția a 5-a, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 4-5.

[9] Alexandru Boroi, Drept penal. Partea Specială, Ediția a 7-a, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 26-27.

[10] Valerian Cioclei, Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului, Ediția a 5-a, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 5; Sergiu Bogdan, Doris Alina Șerban, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei și contra înfăptuirii justiției, Ediția a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 23; Ion Ristea, Drept penal. Partea specială, Vol. I, Ediția a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 19-20; Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială. Volumul I, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 4; Gheorghe Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal. Partea specială conform Codului penal, Ediția a 5-a, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 8-9.