Subiecții infracțiunii de ucidere din culpă. Subiectul activ și subiectul pasiv

Subiectul activ al infracțiunii de ucidere din culpă

Subiectul activ nu este circumstanțiat, putând fi orice persoana fizică sau juridică, alta decât victima infracțiunii, care îndeplinește condițiile generale ale răspunderii penale, existența infracțiunii nefiind condiționată de vreo calitate specială a subiectului activ.

Vorbim de subiect activ general inclusiv în cazul variantei agravate prevăzute de art. 192 alin. 2 din Codul penal, pentru tragerea la răspundere penală nefiind necesar ca autorul să fie calificat pentru exercitarea profesiei, meseriei sau activității și nici să aibă vreo calitate specială, fiind necesar doar să săvârșească fapta în timpul exercitării profesiei, meseriei sau activității, cu nerespectarea regulilor (legale sau infralegale) prevăzute pentru exercitarea acesteia, care satisfac cerințele de previzibilitate și accesibilitate.[1]

În doctrină există inclusiv opinia în sensul că aceeași persoană poate fi în mod concomitent subiect activ și subiect pasiv al infracțiunii de ucidere din culpă.[2]

În ceea ce mă privește, consider că o persoană nu poate fi în mod concomitent subiect activ și subiect pasiv al aceleiași infracțiuni de ucidere din culpă, cum este cazul accidentului rutier cauzat din culpa exclusivă a conducătorului auto care a decedat ca urmare a accidentului provocat. Apreciez că intenția evidentă a legiuitorului Codului penal a fost aceea de a nu incrimina faptele săvârșite împotriva propriei persoane, protecția dreptului la viață fiind asigurată în raport de actele unor persoane diferite de victima infracțiunii. Astfel, constatăm că actele de sinucidere sau tentativă de suicid nu sunt incriminate, fiind însă incriminate actele de determinare sau înlesnire a sinuciderii. Pe aceste considerente, temeiul clasării va fi art. 16 alin. 1 lit. b teza I Cod procedură penală, nu art. 16 alin. 1 lit. f din același act normativ.

Referitor la participația penală proprie, este posibil coautoratul, nefiind însă posibilă instigarea sau complicitatea.

Astfel, doctrina recentă, cu care sunt de acord în această privință, susține în majoritate că este posibil coautoratul,[3] în condițiile în care se creează, anterior sau concomitent comiterii faptei, o legătură subiectivă bilaterală sau plurilaterală între două sau mai multe persoane cu privire la săvârșirea faptei care a avut ca urmare moarte victimei.

S-a reținut că participația penală sub forma coautoratului presupune voința comună de a săvârși aceeași faptă și producerea unui rezultat comun, chiar dacă actele săvârșite simultan sau succesiv de inculpați au la bază culpa.

În cazul în care una dintre persoanele care săvârșesc nemijlocit fapta acționează cu intenție, aceasta nu va răspunde pentru coautorat la ucidere din culpă, ci pentru participație improprie la omor sau omor calificat, în condițiile art. 52 alin. 1 din Codul penal.[4]

Consider că nu se poate reține coautoratul în lipsa vreunei legături subiective între persoanele din a căror culpă a decedat o altă persoană, în acest caz judicios fiind a se reține autoratul. Un exemplu concret, poate cel mai des întâlnit în practică, îl reprezintă producerea unui accident de circulație între două sau mai multe autoturisme, din care a rezultat moartea unei persoane, caz în care conducătorii auto, persoane care au supraviețuit accidentului, cărora li s-a reținut o culpă, vor răspunde în calitate de autori pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă. Totuși, în cazul în care, spre exemplu, conducătorii auto s-au învoit anterior să facă o cursă ilegală, accidentul producându-se în timpul cursei, se impune reținerea coautoratului, în această situație existând o legătură subiectivă. 

Există și opinia contrară, minoritară, pe care însă nu mi-o însușesc, în sensul că nu este posibil coautoratul, susținându-se că participația nu este posibilă decât la infracțiunile săvârșite cu intenție. S-a apreciat că ceea ce îi transformă pe autori în coautori, pe lângă cooperarea materială, este legătura subiectivă ce se stabilește între ei sub aspect intelectiv și volitiv, legătură care presupune intenția.[5] Cu privire la această opinie, unii autori au apreciat că odată cu apariția noului Cod penal s-a modificat concepția tradițională despre coautorat, în sensul că nu intenția este caracteristica acestuia, ci voința comună și identitatea factorului intelectiv în ceea ce privește săvârșirea acțiunii sau inacțiunii incriminate, nu neapărat în raport cu producerea rezultatului.[6]

Profesorul Cioclei a susținut într-una dintre lucrările sale că problema privind reținerea coautoratului este mai mult de natură teoretică, deoarece, în final, cei care concură la comiterea faptei vor răspunde fiecare pentru ucidere din culpă, fie că îi considerăm coautori ai aceleiași fapte, fie că apreciem că fiecare a desfășurat o activitate distinctă.[7] În ceea ce mă privește, în acord cu M. Udroiu, consider că această problemă este mai mult decât de natură teoretică, producând efecte, atât asupra încadrării juridice (spre exemplu, reținerea coautoratului permite reținerea circumstanțelor agravate prevăzute de art. 77 lit. a și d C. pen.), cât și asupra pedepsei, prezentând relevanță inclusiv în procesul de individualizare a pedepsei, una fiind situația în care obiectul cauzei îl reprezintă săvârșirea unei infracțiuni de doi coautori, alta fiind situația în care obiectul cauzei îl reprezintă săvârșirea a două infracțiuni, de autori diferiți, care au produs împreună același rezultat. Totodată, reținerea coautoratului prezintă relevanță și sub aspect procedural, în funcție de acest aspect urmând a se determina obiectului acțiunii penale și limitele sesizării instanței, iar pe latură civilă, reținerea coautoratului va atrage răspunderea solidară a participanților.[8]

Exemple din practică de spețe în care, în mod eronat, s-a reținut coautoratul:

• Sentința penală nr. 189/23.11.2020 a Judecătoriei Corabia, def. prin decizia penală nr. 935/24.06.2021 a Curții de Apel Craiova:

Fapta inculpatului A___ A____ Matrius, care la data de 30.08.2018, a condus autoutilitara Mercedes Sprinter cu nr. de înmatriculare ____ și, cu încălcarea obligației de a adapta viteza la condițiile de drum, prevăzută de art. 48 din OUG nr. 195/2002, a intrat în coliziune cu atelajul condus de inculpatul B___ B____, rezultând decesul pasagerului din atelaj, victima N___ D____, Întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin.1 şi 2 C. pen. C.pen.

Ca formă de participație, acțiunea inculpatului constituie coautorat deoarece, conjugată în mod nemijlocit cu cea a inculpatului B___ B___, a condus la accidentarea mortală a victimei N___D___[9]

• Sentința penală nr. 1149/14.12.2016 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, def. prin decizia penală nr. 611/21.12.2017 a Curții de Apel Târgu Mureș:

Fapta inculpatului M____ C____ V____ care, în data de 28.05.2013, în jurul orelor 11:30, a condus autoturismul marca Skoda, cu nr. de înmatriculare X pe DE 578, cu o viteză de 65 km/h, pe raza comunei Sândominic, jud. Harghita și, nerespectând dispozițiile legale prev. de art. 35 alin.1 și art. 45 alin. 2 din O.U.G.nr.195/2002, republicată, precum și de art.118 lit. a, art.120 lit. h, i din H.G.nr.1391/2006 (în cazul în care manevra efectuată de acesta a fost una de depășire) respectiv de art.35 alin.1 și art.51 din O.U.G.nr.195/2002, republic. și art.77 alin. 2 din H.G.nr.1391/2006 (în cazul în care manevra efectuată de acesta a fost una de evitare a coliziunii cu autoturismul care circula în fața sa) și care nu a observat manevra de depășire deja inițiată de inculpatul U____ C_____, a virat spre stânga și a pătruns pe contrasens, ceea ce a condus la crearea unei stări de pericol pentru autoturismul condus de inculpatul U_____ C_____, stare de pericol ce l-a determinat pe acesta să vireze stânga și să pătrundă pe acostament, lovind-o astfel pe victima K___ I___ care circula regulamentar pe acostamentul din partea stângă a drumului și cauzând decesul acesteia, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă, prev. de art.178 alin. 1, 2 C.p. din 1969, în condițiile art.5 alin. 1 N.C.P.

Constatând că din probele administrate în cauza penală de față rezultă, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta dedusă judecății există, constituie infracțiunea prev. și ped. de art.178 alin. 1, 2 C.p. din 1969, în cond. art.5 alin. 1 N.C.P. şi a fost săvârşită în coautorat de inculpaţii U____ C_____ şi M____ C____ V_____, instanța va face aplicarea dispozițiilor art.396 alin. 2 C.p.p., urmând a pronunța condamnarea acestora.[10]

În ceea ce mă privește, nu sunt de acord cu instanțele care au pronunțat sentințele anterior menționate, considerând că nu poate fi reținut coautoratul în lipsa vreunei legături subiective între conducătorii auto din culpa cărora a decedat o persoană.

În cazul participației penale proprii, după cum am menționat anterior, nu este posibilă instigarea sau complicitatea, cel care a determinat, înlesnit sau a ajutat, în orice mod, cu intenție, la săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, urmând a răspunde pentru participație improprie la omor sau omor calificat, în condițiile art. 52 alin. 2 din Codul penal, în timp ce autorul faptei va răspunde pentru infracțiunea de ucidere din culpă.[11] În această situație, persoana care a comis fapta din culpă răspunde autonom, răspunderea sa nefiind influențată de cea a persoanei care a instigat sau a ajutat intenționat la comiterea faptei din culpă. Forma de participație improprie există pentru persoanele care au comis fapta cu intenție, deoarece acestea s-au folosit de existența unei acțiuni din culpă pentru a realiza scopuri proprii deliberate.[12]

A nu se considera participant la săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, spre exemplu, pasagerul care îndemnă șoferul să facă o manevră periculoasă, iar ca urmare a acesteia se produce moartea unui terț, în acest caz fapta pasagerului nefiind prevăzută de legea penală, angajându-se doar răspunderea penală a șoferului.[13]

Există opinii contradictorii cu privire la reținerea în sarcina persoanei care a încredințat un autovehicul spre a fi condus pe drumurile publice de către o persoană care nu deține permis de conducere și a infracțiunii de ucidere din culpă, pe lângă infracțiunea prevăzută de art. 335 alin. 3 din Codul penal.

Unii autori susțin că cel care a încredințat autovehiculul nu trebuie să răspundă și pentru infracțiunea de ucidere din culpă, întrucât urmarea este cauzată de o altă persoană decât autorul infracțiunii-obstacol (incriminată de art. 335 alin. 3 din Codul penal).[14]

Opinia contrară este în sensul că cel care a încredințat autovehiculul răspunde atât pentru infracțiunea prevăzută de art. 335 alin. 3 din Codul penal, cât și pentru infracțiunea de ucidere din culpă, deoarece incriminarea unei infracțiuni-obstacol nu duce în mod obligatoriu la întreruperea raportului de cauzalitate dintre fapta de încredințare a autovehiculului persoanei care nu deține permis de conducere și decesul victimei ca urmare a accidentului provocat de aceasta din urmă.[15]

În ceea ce mă privește, consider că în cazul în care, aplicând teoria imputabilității obiective, se reține existența unei legături de cauzalitate între fapta de conducere fără permis și moartea victime, nefiind incident vreunul din riscurile specifice celei de-a doua etape a analizei (riscul deviat, riscul culpabil, riscul egal sau riscul neprotejat), judicios este a se reține concursul de infracțiuni între infracțiunea de încredințare și infracțiunea de ucidere din culpă, apreciind că, fără putință de tăgadă, există o legătură de cauzalitate între acțiunea de încredințare a autovehiculului unei persoane care nu deține permis de conducere și moarte victimei, dat fiind faptul că acțiunea de încredințare și cea de conducere sunt două acțiuni succesive, în lipsa oricăreia dintre ele rezultatul nemaiputându-se produce. Apreciez că incriminarea distinctă a acțiunii de încredințare nu conduce la ruperea legăturii de cauzalitate dintre fapta de încredințare și decesul victime, situația fiind asemănătoare cu reținerea concursului de infracțiuni între infracțiunea de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. 1 din Codul penal, și infracțiunea de ucidere din culpă, singura diferență fiind aceea că în cazul analizat autorul nu realizează și acțiunea de conducere a autovehiculului, însă realizează o acțiune anterioară, în lipsa căreia rezultatul nu s-ar fi putut produce.

În ceea ce-l privește pe cel care a încredințat autovehiculul, există vinovăție sub forma culpei, deoarece, săvârșind infracțiunea de încredințare cu intenție, dacă nu a prevăzut, cel puțin trebuia și putea să prevadă că există posibilitatea de accidentare mortală a unei persoane.

O asemenea imprudență ar putea fi asemănată cu imprudența de a pune în mâna unui copil de 3 ani un obiect periculos, cum ar fi un cuțit sau o armă de foc, pe care acesta îl folosește, provocând decesul unei persoane, caz în care ar fi greu de exclus, cel puțin pentru o faptă din culpă, răspunderea celui care a pus obiectul periculos în mâna copilului.

Totodată, consider că nu se poate vorbi nici de absorbția naturală a infracțiunii de încredințare în infracțiunea mai gravă de ucidere din culpă, dat fiind faptul că art. 192 alin. 2 teza a II-a din Codul penal prevede în mod expres reținerea concursului de infracțiuni.

Astfel, ar trebui ca cel care a încredințat autovehiculul și cel care a condus să răspundă penal în calitate de coautori la infracțiunea de ucidere din culpă, cu excepția situației în care victima este chiar conducătorul autovehiculului, când unicul autor va fi cel care a încredințat autovehiculul. În această situație, fapta celui care a condus și a decedat nu este prevăzută de legea penală, dat fiind faptul că, după cum am precizat anterior, intenția evidentă a legiuitorului Codului penal a fost aceea de a nu incrimina faptele săvârșite împotriva propriei persoane, protecția dreptului la viață fiind asigurată în raport de actele unor persoane diferite de victima infracțiunii.

Exemple din practică cu privire la săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă de către o persoană juridică: Într-o speță s-a dispus condamnarea definitivă a unei societăți și a Administrației Domeniului Public Sector 2 București pentru comiterea infracțiunii de ucidere din culpă, conduita culpabilă constând în neluarea tuturor măsurilor pentru securizarea unui teren dintr-un parc din București față de câinii fără stăpân, câini care au mușcat mortal un copil de 4 ani. Într-o altă speță s-a dispus trimiterea în judecată a unei societăți pentru comiterea infracțiunii de ucidere din culpă a unui minor, care a decedat din cauza unei intoxicații, după ce a pătruns într-o zonă în care se afla o conductă a societății care alimenta cu țiței o arie, zonă care nu era încercuită și securizată, reținându-se că era de datoria societății să facă acest lucru.[16] Totodată, în practică s-a decis că o societate pe acțiuni poate răspunde pentru infracțiunea de ucidere din culpă și pentru infracțiunea de neluarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă, în cazul în care se produce un accident de muncă având drept consecință decesul unui salariat al său ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale privind securitatea și sănătatea în muncă.[17]

În ceea ce privește culpa medicală, în literatura de specialitate s-a arătat că, de regulă, fiecare cadru medical va răspunde pentru greșelile legate de îndeplinirea propriilor obligații și că obligațiile cadrelor medicale sunt determinate de specializarea fiecăruia. [18]

Subiectul pasiv al infracțiunii de ucidere din culpă

Subiectul pasiv nu este circumstanțiat, putând fi orice persoană fizică în viață, indiferent de starea de sănătate a acesteia. Pluralitatea de subiecți pasivi nu conduce la reținerea concursului de infracțiuni, ci la reținerea variantei agravate prevăzute de art. 192 alin. 3 din Codul penal.

Referitor la culpa medicală, în literatura de specialitate s-a apreciat că obligațiile profesionale subzistă inclusiv față de o persoană care se află în moarte clinică, considerându-se că nu prezintă relevanță faptul că pacientul ar fi putut fi considerat mort după ce una sau mai multe funcții vitale încetaseră, de vreme ce posibilitatea reanimării nu era exclusă.[19]

Aceeași persoană nu poate fi în mod concomitent subiect activ și subiect pasiv al aceleiași infracțiuni de ucidere din culpă, cum este cazul accidentului rutier cauzat din culpa exclusivă a conducătorului auto care a decedat ca urmare a accidentului provocat. Intenția evidentă a legiuitorului Codului penal a fost aceea de a nu incrimina faptele săvârșite împotriva propriei persoane, protecția dreptului la viață fiind asigurată în raport de actele unor persoane diferite de victima infracțiunii. Astfel, constatăm că actele de sinucidere sau tentativă de suicid nu sunt incriminate, fiind însă incriminate actele de determinare sau înlesnire a sinuciderii.

Care este punctul tău de vedere? (mai jos găsești formularul pentru comentarii)

BIBLIOGRAFIE: 

[1] Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială. Volumul I, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 112.

[2] V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roșca, Explicații teoretice ale Codului penal a RSR, vol. III, Ed. Academiei RSR, București, 1971, p. 207.

[3] Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială. Volumul I, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 90; Gheorghe Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal. Partea specială conform Codului penal, Ediția a 5-a, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 51; Valerian Cioclei, Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului, Ediția a 5-a, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 48; Vasile Dobrinoiu s.a., Noul Cod penal comentat. Partea specială, Ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 45.

[4] Alexandru Boroi, Drept penal. Partea Specială, Ediția a 7-a, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 70.

[5] Deși autorii nu și-o însușesc, detalii despre această opinie se găsesc în Vasile Dobrinoiu s.a., Noul Cod penal comentat. Partea specială, Ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 45; Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială. Volumul I, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 90.

[6] Vasile Dobrinoiu s.a., Noul Cod penal comentat. Partea specială, Ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 45.

[7] Valerian Cioclei, Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului, Ediția a 5-a, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 48; G. Bodoroncea s.a., Codul penal. Comentariu pe articole, Ediția a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 687.

[8] Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială. Volumul I, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 90.

[9] Hotarâre nr. 189/2020 din 23.11.2020 pronunțată de Judecătoria Corabia, cod RJ 26d996e3 (https://www.rejust.ro/juris/26d996e3)

[10] Hotarâre nr. 1149/2016 din 14.12.2016 pronunțată de Judecătoria Miercurea Ciuc, cod RJ g99682g38 (https://www.rejust.ro/juris/g99682g38).

[11] Vasile Dobrinoiu s.a., Noul Cod penal comentat. Partea specială, Ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 45; Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială. Volumul I, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 91; G. Bodoroncea s.a., Codul penal. Comentariu pe articole, Ediția a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 686.

[12] Alexandru Boroi, Drept penal. Partea Specială, Ediția a 7-a, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 70.

[13] Sergiu Bogdan, Doris Alina Șerban, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei și contra înfăptuirii justiției, Ediția a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 101.

[14] Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială. Volumul I, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 91.

[15] Sergiu Bogdan, Doris Alina Șerban, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei și contra înfăptuirii justiției, Ediția a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 98; F. Streteanu și D. Nițu, Drept penal. Partea generală, Vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 298; Gheorghe Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal. Partea specială conform Codului penal, Ediția a 5-a, Ed. C.H. Beck, București, 2023, p. 52-53; Valerian Cioclei, Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului, Ediția a 5-a, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 51.

[16] Sergiu Bogdan, Doris Alina Șerban, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei și contra înfăptuirii justiției, Ediția a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 95.

[17] Valerian Cioclei, Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului, Ediția a 5-a, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 48.

[18] I. Kuglay, Răspunderea penală pentru malpraxis medical, Ed. C.H. Beck, București, 2021, p. 50-60.

[19] I. Kuglay, Răspunderea penală pentru malpraxis medical, Ed. C.H. Beck, București, 2021, p. 49.